Refuzul respectării dreptului românilor de a circula liber în spațiul Schengen, în timp ce sunt împinși la implicare în viesparul ucrainean, vine la pachet cu un cântec de sirenă care ne ademenește cu frumoasa reunificare cu Republica Moldova (Basarabia).
Cine ar putea refuza o asemenea ofertă? Este ea, însă, sinceră sau doar un fruct otrăvit? Cât ne costă acceptarea ei? A calcula aceste costuri, nu înseamnă a o refuza. Știut sau neștiut, reunificarea a stat în mintea tuturor oamenilor politici români patrioți după ultima sa pierdere în 1947. Ei au vorbit puțin spre deloc despre unire, dar au așezat piesele pe tabla de șah a lumii, pe cât s-a putut, în așa fel încât, la timp potrivit, să se ajungă acolo.
Pactul cunoscut după numele celor doi demnitari care l-au semnat, în luna august 1939, Ribbentrop și Molotov, a fost un „acord de neagresiune” între Germania nazistă și Rusia sovietică (URSS). Într-o anexă secretă erau delimitate și sferele de influență la care aspirau părțile. În ceea ce privește România, URSS și-a afirmat interesul pentru Basarabia, pe care o considera pierdută pe nedrept prin „dictatul” puterilor învingătoare din Primul Război Mondial, niciodată recunoscut de ea.
România nu a fost parte la amintitul acord, iar prin acesta Germania nu se obliga să ajute URSS a-și atinge obiectivele geopolitice, ci numai de a nu o împiedica să și le atingă. La vremea respectivă, Basarabia includea Hotinul și Bugeacul, astăzi aflate în componența Ucrainei ca urmare a unui schimb de teritorii efectuat în interiorul URSS, între acestea și Transnistria. Despre Bucovina nu se spunea nimic, așa încât orice legătură între Nordul Bucovinei și Pactul Ribbentrop-Molotov este lipsită de sens. Mai mult, se pare că Hitler a văzut în pretențiile lui Stalin referitoare la Bucovina o încălcare a Pactului.
Atât Basarabia, cât și Bucovina de Nord și ținutul Herței au fost cedate URSS, sub imperiul amenințării cu forța, ca urmare a ultimatului adresat de aceasta României în iunie 1940. Ultimatumul sovietic și răspunsul românesc constituie un acord bilateral lovit de nulitate întrucât consimțământul României a fost viciat de violența părții sovietice. Acesta a fost sursa pierderii de teritorii românești în folosul URSS, iar nu pactul de neagresiune sovieto-german, care a constituit doar o circumstanță favorizantă.
Atât Pactul Ribbentrop-Molotov, cât și acordul româno-sovietic din iunie 1940, au fost denunțate de Germania și respectiv de România în iunie 1941, când cele două, din motive diferite și cu legitimități diferite, au pornit războiul împotriva URSS. În prima parte a acestui război românii au șters și efectele înțelegerii lor viciate cu statul sovietic, recuperând în întregime teritoriile cedate în 1940.
Cu aceasta a început o cu totul altă etapă istorică. Dacă ar fi câștigat războiul, România ar fi păstrat cu certitudine Basarabia (precum și Bucovina de Nord și Herța). Ea, însă, l-a pierdut. Pe cale de consecință, la Conferința de pace de la Paris din 1947, unde, prin voința tuturor puterilor victorioase, a avut statutul de stat învins, a fost obligată să accepte o nouă pierdere a Basarabiei (ca și a Bucovinei de Nord și a Herței). De astă dată Germania (și Pactul Ribbentrop-Molotov, mort încă din 1941) nu a mai avut nici un rol. Cei care au găsit că această pierdere este justă și au transpus-o în dreptul internațional au fost SUA, Franța, UK și, desigur, URSS, alături de alți învingători, printre care în nume propriu au semnat și RSS Ucraineană și RSS Belorusă.
Iată de ce astăzi, orice discuție despre Pactul Ribbentrop-Molotov și despre nulitatea lui ab initio (nulitatea nu poate fi decât ab initio, adică de la data nașterii actului viciat) este mai mult decât inutilă; este ridicolă. Ceea ce trebuie, eventual, modificat sunt granițele stabilite prin Tratatul de pace de la Paris din 1947.
În anul 1975, la Helsinki, prin Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, termenii Tratatului de la Paris au fost flexibilizați. Astfel, s-a convenit că frontierele stabilite în baza acestuia din urmă pot fi modificate, dar numai prin acordul statelor direct interesate la care să se ajungă prin mijloace exclusiv politice (adică fără recurgere la violență).
Actul final nu este, însă, un document cu valoare juridică, ci numai o declarație politică. El capătă putere obligatorie în raporturile dintre state în temeiul tratatelor bilaterale pe care acestea le încheie recepționându-l convențional și care sunt supuse ratificării potrivit procedurilor constituționale ale fiecăruia. (Așa cum este, de exemplu, tratatul politic de bază dintre România și Ucraina, din 1997, care, contrar a ceea ce cred mulți, nu se referă la stabilirea / recunoașterea frontierelor, dar care a conferit forță juridică principiului modificării acestora prin negocieri.)
Evident, asemenea modificări frontaliere se pot realiza nu numai prin transfer de teritorii, ci și prin diverse forme de unificare a două sau mai multe state suverane. Așa s-a petrecut în cazul celor două Germanii. Lucrul este valabil și în cazul României și Republicii Moldova.
O atare problemă s-a pus în 1991, de îndată ce RSS Moldovenească s-a autodeterminat și s-a desprins din URSS.
Această autodeterminare a avut loc pe teritoriul a ceea ce mai rămăsese din fosta Basarabie, la care se adăuga teritoriul Transnistriei. Spre deosebire de Ucraina, care a ieșit din URSS împreună cu teritoriile istorice ale altor națiuni, locuite majoritar de etnici ai acestora, Republica Moldova a făcut-o lăsând în afară o parte a teritoriilor sale istorice (Hotinul și Bugeacul), în condițiile în care populația sa era în majoritate românofonă. Era ea și „românească”?
Simțind că tandrețea cu Occidentul colectiv ar putea să se sfârșească, Rusia și-a rezervat prudent o garanție geo-strategică amorsând conflictul transnistrean, pe care l-a folosit apoi ca motiv pentru a-și menține acolo efective militare asemenea unui pumnal îndreptat spre spatele Ucrainei. Asta în timp ce, împreună cu Turcia, a sprijinit autodeterminarea internă a regiunii locuite de găgăuzi (turci creștinați).
Pentru păstrarea integrității teritoriale a Republicii Moldova, în asemenea condiții, s-a avansat ideea federalizării, Moscova propunând forma unei federații simetrice; adică o federație în care statele federate ar fi avut o putere egală cu cea a statului federal, ele putând, pe cale de consecință, bloca deciziile acestuia neconvenabile lor. Ideea a fost agreată, în principiu de Occidentul colectiv, dar ea nu s-a putut materializa întrucât, creând niște state în stat, conducea la ruperea unui teritoriu și așa mic în mai multe entități echipotente juridicește între care tensiunile s-ar fi perpetuat la nesfârșit, spre satisfacția marilor tartori globali. Era o rețetă similară celei aplicate prin acordul de la Dayton, care a făcut ca nici până azi Bosnia-Herțegovina să nu se coaguleze ca un adevărat stat, apt a-și defini și promova interesele în lume. Diplomația română s-a opus, până la urmă cu destulă eficiență, ca Daytonul să fie reprodus la Chișinău, după cum azi ar trebui să se opună ca Ucraina să fie, păstrând proporțiile, un alt Kosovo.
În acest context, două fapte trebuie menționate. Pe de o parte, avertismentele primite în anii 1990 de la partenerii occidentali ai României prin care erau descurajate orice proiecte unioniste vizând Republica Moldova. Pe de altă parte, mesajele Moscovei potrivit cărora Rusia nu s-ar opune aspirațiilor României privind reîntregirea cu Basarabia, dar cu condiția renunțării la Transnistria. (Un asemenea punct de vedere mi-a fost comunicat aluziv și mie, în 1997, la o întâlnire cu omologul meu rus, Evgheni Primakov.)
Oricum am privi lucrurile, problema fundamentală a Basarabiei post-sovietice este conștiința identității sale naționale la nivel de masă.
„Naționalitatea moldovenească” este o creație stalinistă; un produs de laborator sovietic. Adoptarea acestei identități naționale scoate din discuție atât unificarea Republicii Moldova cu România, cât și integrarea ei în structurile Europei occidentale. Acceptarea identității naționale românești, respectiv a împrejurării că moldovenii (inclusiv cei basarabeni) sunt ramura de răsărit a poporului român, aceea care și-a atins momentul de glorie sub domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt și care l-a dat românității, adică națiunii culturale române, printre mulți alții, pe Mihai Eminescu, este condiția sine qua non a unirii.
O condiție necesară, nu și suficientă, desigur, întrucât, la limită, pot exista și două state românești. Chiar și în condițiile menținerii a două asemenea state, dacă moldovenii basarabeni nu se simt români nu avem ce discuta, întrucât ne-am trezi împreună într-o alcătuire politică unitară lipsită de coeziune culturală, de o conștiință a identității unice, cu tot ce înseamnă ea pentru fericita funcționare a unui stat.
În lipsa unei națiuni culturale unice care să includă populațiile majoritare de pe ambele maluri ale Prutului, așa cum le include pe cele de pe ambii versanți ai Carpaților, nu se poate constitui o națiune civică viabilă, ci cel mult un proiect politic supus hazardurilor timpului. De aceea, basarabenii înșiși trebuie să decidă, nu dacă vor să se unească cu România (asta este cu totul altă poveste), ci dacă se trag din Ștefan sau din Stalin.
Este indiscutabil că unirea cu Republica Moldova, adică revenirea Basarabiei la patria mamă, nu poate fi decât un proiect de țară de importanță istorică. Nu detaliez.
Împlinirea unui asemenea proiect nu poate cădea, însă, din cer. Ea trebuia pregătită cu imaginație și perseverență din 1991 încoace. Proiectul are costurile lui și acestea trebuiau calculate, eșalonate și direcționate în așa fel încât în ceasul unirii lucrurile să se petreacă firesc, fără tulburări și fără blocaje. Unirea ar fi trebuit să aibă loc în fapt, după parcurgerea unor pași bine gândiți, înainte de a se produce în drept.
În acest sens, ar fi trebuit, pentru a-l parafraza pe Leon Gambetta, să ne gândim tot timpul la Basarabia, dar să nu vorbim niciodată despre ea. La noi s-a întâmplat cam invers: am vorbit tot timpul și nu ne-am gândit niciodată (sau aproape niciodată) să facem ceea ce trebuie în perspectivă strategică.
Spre a nu fi nedrepți, trebuie spus că anumite lucruri s-au făcut. Ele au fost sporadice, insuficient de consistente și lipsite de coerență strategică. România mai mult a reacționat la tot felul de nevoi punctuale, decât să acționeze lucid și consistent în urmărirea scopului final. De aceea, eventualul act al unirii ne găsește astăzi nepregătiți, cel puțin pe termen scurt și mediu costul proiectului riscând să îi depășească beneficiile. Ceea ce nu poate fi, însă, argument spre a-l abandona.
Nu despre asta este, însă, vorba acum. Nu despre ce ar fi trebuit și ar fi putut să facă România. Ceea ce vreau să aduc în discuție este schimbarea de poziție a Occidentului colectiv în problema moldavă, după ce războiul cu Rusia din Ucraina l-a făcut să abandoneze orice sensibilitate pentru preocupările strategice ale Moscovei în regiune.
Dacă până acum Basarabia a fost obiect de tranzacție între Occidentul euro-atlantic și Federația Rusă, cel dintâi neștiind cum să țină mai departe România de masa negocierilor, acum ea a devenit un balast cu care nu știe ce să facă.
Întrebarea pe care amintitul Occident și-o pune este cum va ieși „victorios” din confruntarea deocamdată convențională, dar amenințată de intervenția unei componente nucleare, cu Rusia în așa fel încât să lase în urmă și un stat ucrainean viabil. Păstrarea viabilității Ucrainei este o necesitate nu numai din punctul de vedere al imaginii, ci și din acela al arhitecturii de securitate regională.
Dacă Rusia va trece Niprul, cu greu avansul său spre Odessa și Transnistria va putea fi oprit. Pentru a determina Rusia să își oprească marșul, ar fi bine ca la capătul drumului său să se afle un stat membru NATO. Atunci poate că Moscova va aprecia că o pace cu Occidentul sau un armistițiu pe linia Niprului ar fi deja un câștig suficient care nu va trebui compromis prin continuarea războiului la vest de fluviu. Asta ar putea lăsa Ucrainei posibilitatea de a respira economic păstrându-și ieșirea la Marea Neagră și unul dintre cele mai mari porturi pontice.
Basarabia așa cum este acum, amputată de munte (Hotin) și de mare (Bugeac), nu mai merită nici măcar viața a doi pistolari ceceni, mai ales după ce Ucraina va fi fost lăsată fără Malorusia.
În același timp, Moldova, inclusă repede în NATO (ceea ce, oricum, nu este prea ușor să se întâmple până când tancurile rusești vor ajunge pe Nistru), este un stat prea mic și prea greu de apărat. În cazul unui atac rus ea ar cădea în câteva ore, perspectivă care nu are capacitatea de a descuraja eventuale planuri ofensive ale Rusiei, dar nici de a încuraja planurile de extindere a alianței atlantice. Pentru apărarea Moldovei NATO ar trebui să intervină cu forțe străine și să se confrunte direct cu Rusia. Ceea ce nu dorește. Mai bine dă Basarabia în grija României; să lupte românii, sub comanda generalului Ciucă, pentru ea, așa cum au luptat ucrainenii, sub comanda comediantului Zelenski, pentru Donbas. Dacă românii tot nu au fost lăsați să intre în Schengen, să fie împinși a intra rapid, pregătiți sau nu, în Republica Moldova.
Viitorul nu arată mai bine nici în ipoteza unei victorii ucrainene constând în obligarea Rusiei de a se retrage pe aliniamentul pe care se găsea la data declanșării „operațiunii militare speciale” din 2022 sau, și mai și, dincolo de frontierele ucrainene din 1991 (data secesiunii în raport cu URSS) / 2013 (data de naștere a Euro-Maidanului). E greu de presupus că așa ceva se va întâmpla, dar nu imposibil.
Să zicem că, sătulă de sancțiuni economice și dezamăgită de faptul că prietenii săi asiatici o susțin numai pentru a o exploata și a se folosi de ea, Rusia, primind garanțiile de securitate cerute înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, precum și unele compensații în cadrul noii ordini mondiale post americane, ar accepta să cedeze victoria tactică Kievului. În acest caz, dotată cu cea mai puternică armată dintre toate statele europene membre ale NATO, așa cum a anticipat de curând ministrul de externe ucrainean, Ucraina va cere ca întregirea sa (fie și numai parțială) la est să fie compensată de o întregire și la vest, prin integrarea Republicii Moldova. Deja pe șoselele Ucrainei au apărut lozinci cu cuvintele emoționante „Basarabia este Ucraina!”.
Obosită, economic, militar și psihologic de războiul cu Rusia, așa cum s-a întâmplat și în 1945 la Yalta, SUA nu va avea energia și voința pentru a se implica într-un alt război, de astă dată moldo-ucrainean. De aceea, ea trebuie să scape de Basarabia înainte de a se ivi predictibilul impas. Așa încât va face României o ofertă de nerefuzat. O Ucraină prea mare, prea înarmată și prea…victorioasă este un pericol mai mare pentru securitatea Europei decât o Rusie puternică.
Așa cum observa cândva politologul american George Friedman, în toată epoca modernă, deci epoca formării și afirmării statelor naționale, Basarabia a fost fie parte a statului național român fie a imperiului multinațional ruso-sovietic. Pentru o entitate teritorială și culturală cu un asemenea istoric, a fi stat de sinestătător în dificilul concurs global din prezent este practic imposibil. Dintre cei cărora le-a aparținut, imperiul țarist / URSS nu mai există. Doar România a supraviețuit și ea este singura alternativă obiectivă pentru cetățenii de astăzi ai Republicii Moldova care își doresc o viață decentă.
E discutabil dacă România a ajutat mult sau puțin Republica Moldova spre a merge pe picioarele ei. În orice caz ajutorul românesc a fost haotic și ineficient. De aceea, insuficient.
Actorii regionali (Polonia, Ungaria sau Turcia) și cei globali (SUA, Rusia sau Germania) s-au jucat cu ea după cum le-au dictat interesele fiecare trimițându-și acolo „coloana a cincea”, până la a deveni imposibil de înțeles cine al cui este și pentru cine lucrează. Liberalizarea circulației în Europa a drenat elitele culturale, tehnice, științifice și chiar politice ale Basarabiei. Independența, precum altădată ocupația străină, a decapitat-o din nou confiscându-i exemplarele cele mai talentate și mai dinamice. Economia, și așa alimentată din resurse proprii sărace și dependentă de furnitura și piețele externe, s-a prăbușit sub loviturile acumulării primitive de capital. Societatea rămasă acasă fără a fi putut ieși din confuzia identitară, a pierdut sensul existenței atât la nivel individual cât și la nivel colectiv.
Indiferent de ce vrea și crede poporul Republicii, și indiferent de ce vrea și crede societatea moldovenească, Republica Moldova are nevoie să se grefeze rapid pe un alt trunchi național pentru a supraviețui. Singurul disponibil este România. Până când toată lumea o va înțelege nu este decât o chestiune de timp.
Obosit de aventura ucraineană și nedorind să își treacă în palmares și eșecul anunțat al aventurii moldave, Occidentul colectiv va cere României să preia gestiunea Basarabiei reziduale (Republica Moldova) integrându-și-o cu activul, dar mai ales cu pasivul, sub flamura glorioasă a „reîntregirii naționale”.
Desigur, teoretic, România ar putea refuza cererea aducând argumente tehnice. Un asemenea refuz este imposibil din punct de vedere moral și extrem de dificil din punct de vedere politic (respectiv din punctul de vedere al raportului de putere dintre România și actorii euro-atlantici care îi țin loc de aliați).
Iată de ce guvernul român ar trebui să ia urgent măsuri pregătitoare pentru întâlnirea cu destinul istoric la care l-ar putea invita din nou, la fel ca în 1920, interesele puterilor globale. În acest sens, mă rezum la a semnala două idei, care printre multe altele, ar trebui luate în considerare.
Prima privește soluționarea prealabilă a problemei transnistrene. Înainte de orice altă decizie cu caracter geopolitic, Republica Moldova trebuie debarasată de ghiuleaua Transnistriei, preferabil prin restituirea ei Ucrainei, în schimbul recuperării teritoriilor basarabene răpite de regimul sovietic. România măcar atât poate cere ferm Washingtonului, Londrei, Parisului și Berlinului (și, de ce nu, chiar Moscovei). Regimurile „pro-occidentale” de la Kiev și Chișinău nu ar putea respinge ușor un asemenea demers venit din partea marilor lor „protectori”. Nu mai insist asupra ansamblului de consecințe ale unui asemenea schimb produse în beneficiul arhitecturii de securitate în Europa de est și la Marea Neagră.
Cea de a doua idee are ca obiect mutarea urgentă a capitalei României de la București la Alba Iulia. Aceasta ar fi mai mult decât o simplă mutare geografică, ci și una politică și geopolitică. Reașezate în inima Transilvaniei, principalele instituții constituționale ale statului român vor fi mult mai eficiente în coborârea temperaturii segregaționismului ardelean care a înfierbântat mințile unor urmași de iobagi, cu nostalgii cezaro-crăiești. De asemenea, sub aspect geo-strategic, România va stimula decuplarea de Bulgaria, cultivată intens de combinagii vest europeni în defavoarea ambelor, precum și apropierea de Ungaria, pentru a forma împreună un nucleu suveranist dur în interiorul UE și în opoziție deopotrivă cu neo-imperialismul teuton și cel napoleonean.
Nici un bun român nu poate să nu își dorească reîntregirea țării prin unirea cu Basarabia (Republica Moldova). Să avem, însă, grijă la ce ne dorim! S-ar putea să se împlinească. Și iarăși, ca de atâtea ori în trecut, nu chiar așa cum vrem noi și când vrem noi, ci cum și când o vor alții.
Autor: Adrian Severin
Sursa: corectnews.com