OLAF SCHOLZ FAȚĂ CU DECLINUL EUROPEI GERMANE
Încă din vremea în care înfrângerea Germaniei în cel de Al Doilea Război Mondial nu era încă certă, liderii celui de al III-lea Reich se gândeau la o ordine europeană postbelică dominată de interesele strategice germane. Ei realizau că Europa nu poate fi ținută în ascultare pe termen lung cu ajutorul armelor și de aceea planificau edificarea unui „imperiu prietenos” în care toate statele membre să aibă acces la dezvoltare printr-o autogestiune de succes garantată de sprijinul german (incluzând administrarea în interes comun a resurselor dezvoltării puse la un loc), cu condiția ca toate să își asume exigențele de politică externă conforme cu interesele Germaniei. Se știe că acest plan nu a fost adus la îndeplinire (cel puțin nu în orizontul de timp avut în vedere de autorii său și nu de către aceștia) din motive care nu mai au de ce fi amintite aici.
Proiectul nazist (nu lipsit de importante merite) a fost preluat și adaptat de marele învingător al războiului, noua super putere mondială emergentă de la finele acestuia, SUA. Pentru a instaura o pace durabilă în Europa, dar și pentru a-și asigura o dominație „prietenoasă” asupra Europei (cel puțin al Europei de până la Oder), Washingtonul a venit cu Planul Marshall, din care a izvorât inevitabil și reconcilierea franco-germană, împreună cu Consiliul Europei și cu Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului, străbunica UE. Germania occidentală, aflată sub ocupație americană, a răspuns oportunității inteligent oferite de învingătorul său american, precum și mâinii întinse, la fel de inteligent, de inamicul ereditar francez, prin renunțarea formală la conceptul Europei germane și înlocuirea lui cu acela de Germanie europeană. Așadar, nu un imperiu (Reich) german, ci o (con)federație europeană cu perspectiva ca aceasta să se emancipeze de sub tutela Statelor Unite ale Americii ca State Unite ale Europei.
Pentru ca un atare obiectiv, oarecum tainic, să fie atins, au fost promovate „tandemul” sau „motorul” franco-german și „Ostpolitik”-ul lui Willy Brandt, respectiv „tandemul” ruso-german”. Succesul acestei strategii (germane) a devenit de-a dreptul amețitor odată cu încetarea Războiului Rece, căderea Zidului de la Berlin și unificarea germană, cu dispariția URSS și extinderea UE.
Ca motor economic al Europei postbelice, așa cum a ajutat-o să devină SUA, și ca putere economică dominantă a UE, în condițiile în care UE devenea o superputere globală soft, Germania, „revenită la Berlin” (sic!), s-a întors la ideea Europei germane. (Con)federația europeană a redevenit „Reichul prietenos”, proiectul „Statelor Unite ale Europei” a preluat logica Sfântului Imperiu Roman de Origine Germană, iar „Vechea Europă” (în înțelesul expresiei lui Donald Rumsfeld) și-a schimbat fața anglo-americană cu una franco-germană, accentul fiind pus pe componenta germană. Această Europă a declarat prin gura protagoniștilor ei de la Paris și Berlin că SUA reprezintă o amenințare securitară de un nivel cel puțin egal cu cel al amenințării rivalilor strategici rus și chinez.
Resuscitarea imperiului german în hainele și cu mijloacele UE nu a convenit nici SUA nici „Noii Europe” (expresia îi aparține aceluiași Donald Rumsfeld). Cu atât mai puțin a convenit perspectiva unei antante ruso-germane construite în logica Pactului Ribbentrop-Molotov.
Așa se explică războiul pornit de SUA în Ucraina nu numai împotriva Rusiei, ci și împotriva UE (Europei germane), precum și încercările de a se forma, în cadrul UE sau peste granițele UE, în asociere cu actori din vecinătatea estică a acesteia, grupări dizidente, în fond germano-sceptice, toate având ca forță motrice Polonia, cu aspirația ei către statutul de primă putere europeană. Astfel de încercări, de inspirație americană și de viguroasă susținere poloneză, sunt Formatul București 9 (nouă state din estul UE parteneri strategici ai SUA), Inițiativa celor trei mări (Baltică, Neagră și Adriatică) și, iată, „triunghiul strategic confederal polono-româno-ucrainean”.
Cu remarca potrivit căreia trilaterala România-Ucraina-Polonia, căreia apoi i s-a alăturat și Republica Moldova, s-a născut în 1997, la inițiativa diplomației române, pe timpul ministeriatului meu, pe când principalul aspirant la statutul de lider al regiunii era România. Reîncălzind ideea, probabil că premierul polonez dorește să transforme o structură la origine menită să garanteze securitatea statelor participante, în condițiile în care acesta nu făceau parte din nici o alianță euro-atlantică sau euro-asiatică, și să le consolideze capacitatea de negociere cu acestea, într-o concentrare de putere gata să poarte un război pe două fronturi atât cu Rusia cât și cu Germania, constituindu-se astfel într-un rival al ambelor, bazat pe sprijinul strategic al Americii, dar și în serviciul strategiei americane în Europa centrală și orientală.
Pus în situația de a alege între SUA și Rusia, și în același timp provocat și amenințat direct prin sabotarea conductelor strategice North Stream, Guvernul Scholz a optat pentru a se subordona geopoliticii americane în Europa și a acceptat să renunțe la avantajele parteneriatului energetic ruso-german, schimbând dependența de furnitura rusească în domeniul energiei cu dependența de furnitura americană. Între dominația rusă și cea americană Germania lui Scholz, ca și cea a lui Adenauer, a ales-o din nou pe cea din urmă. Între dependența de Moscova și cea de Washington, Berlinul a preferat-o pe a doua. Poate și în siajul unor afinități culturale, dar poate și cu speranța că în final se va elibera în condițiile unei victorii a Chinei în războiul sino-american.
Aceasta a coincis cu prăbușirea economică a UE și abandonarea oricăror aspirații vest europene la autonomie strategică în raporturile cu SUA. Asistăm, pentru moment în orice caz, la capitularea Europei germane și la un alt eșec eclatant al ideii „Reichului prietenos”.
UN QUID PRO QUO GERMAN…
Pe acest fundal ne putem închipui cam de ce s-a deplasat de unul singur cancelarul german la Washington și ce înțelegere a propus acolo. De astă dată capitularea nu ar fi chiar necondiționată.
Pe de o parte, în schimbul alinierii la geopolitica americană, Germania trebuie să fi solicitat acceptul SUA pentru reînarmarea sa. Rămasă o putere economică fără dinți, sub ocupație americană, Germania reclamă acum dreptul la a redeveni o putere militară. O justifică și războiul împotriva Rusiei, dar și nevoia unui echilibru militar cu tot mai îndrăzneața și mai revendicativa (ca să nu spunem agresiva) Polonie. Iar în perspectivă, posibil, și cu Ucraina.
Din punct de vedere tactic, reînarmarea Germaniei este convenabilă SUA, ea reprezentând atât o veste bună pentru complexul militar-industrial american, cât și pentru șoimii războiului de la Washington care speră ca astfel să mai aibă un alt interpus în conflictul militar cu Rusia. În acest context, americanii sunt gata să sacrifice și visele poloneze. La urma urmelor, Occidentul euro-atlantic nu este gata să moară pentru Polonia, în lupta temerară a acesteia cu Germania și Rusia, în anul 2023, respectiv în secolul XXI, așa cum nu a fost gata nici în anul 1939, respectiv în secolul XX. Polonezii par a nu-și da seama de asta și a crede că cei care le încurajează intrarea în încurcături cu vecinii lor mai puternici, vor sări să îi și scoată din încurcături. Nu vor sări. Istoria nu ne oferă nici un exemplu în sens contrar.
Din punct de vedere strategic, SUA oferă Germaniei funia cu care aceasta o va putea spânzura, eventual unsă cu săpun chinezesc.
Dacă relația ruso-germană pare compromisă pe termen lung, potrivit dorinței americane, relația chino-germană pare a rezista la testul de stres al rivalității chino-americane. Din această perspectivă, dacă Berlinul s-a plasat de partea Washingtonului în războiul americano-rus, avem toate motivele să credem că el se va plasa de partea Beijingului în confruntarea americano-chineză. Cum nici Berlinul, în afara intereselor sale, nu are aliați veșnici, pe silogisme de tipul „dușmanul prietenului nostru este dușmanul nostru” nu se poate conta. Cu atât mai mult cu cât definiția „prietenului” este contextuală și flexibilă.
Pe de altă parte, este de presupus că Olaf Scholz i-a cerut lui Joe Biden, în schimbul jurământului de vasalitate, de care cel din urmă avea neapărată nevoie, ca Germaniei să i se lase mână liberă pentru refacerea influenței la Marea Neagră. Aceasta ca un început pentru refacerea imperiului său european. Faptul ar însemna, însă, ca Washingtonul să renunțe la Inițiativa celor trei mări și la Formatul București 9; adică la cordonul sanitar (pro)american a cărui realizare ar fi oferit SUA capacitatea de a controla deplin atât Europa germană cât și Rusia euro-asiatică. Nimic nu este, însă, gratuit. Mai ales pentru puterile decadente care mai mult zăngăne armele decât să le folosească. Iar dacă nu i s-a dat ce a poftit, nu este exclus ca Olaf Scholz să încerce a-și satisface cererea de unul singur, prin forțe proprii.
… ȘI O NOUĂ POLITICĂ GERMANĂ ÎN MITTELEUROPA?
Cancelarul german cunoaște, desigur, butada regelui macedonean Filip al II-lea (tatăl lui Alexandru cel Mare) potrivit căreia „o cetate se cucerește mai ușor cu un măgar încărcat cu aur decât cu o întreagă armată”. Deja, în materie de investiții Germania întrece de departe SUA, deși partener strategic al României este cea din urmă. A plusa pe această linie ar putea fi un pas important pentru (re)aducerea statului român în sfera de influență germană.
România este în prezent o țară ofertantă și în același timp obiectiv interesată în trei domenii: armament, energie, alimentație. Germania are nevoie de arme, energie și hrană. România are nevoie să își refacă industria militară, energetică și alimentară (inclusiv agricultura, desigur).
Dacă tot este să fie război în vecinătatea României și frontiera UE / NATO cu Rusia euro-asiatică va rămâne pentru multă vreme una înarmată, România poate profita pentru a-și reface industria militară. Investițiile în acest domeniu vin la pachet cu cele în cercetarea destinată progresului tehnologic. Germania ar putea fi strategic interesată să investească în acest domeniu, inclusiv în vederea realizării obiectivelor sale de sporire a puterii militare proprii.
După pierderea surselor rusești de energie, Germania se poate întoarce spre un partener mai vechi și care deține încă un potențial semnificativ. Este, evident, vorba despre România.
A înlocui dependența de Rusia în domeniul energiei cu dependența de SUA nu este nici un câștig pentru independența Germaniei. O politică înțeleaptă îi cere să diversifice atât sursele de energie, cât și rețelele de distribuție a energiei. Soluții nu sunt multe. România este una dintre ele. Poate chiar cea mai evidentă, mai sigură și mai la îndemână pentru Germania.
Cât privește România, pentru ea a sosit vremea ca acelora care îi cer sacrificii geostrategice să le ceară prețul corect al punerii la dispoziție a resurselor sale și astfel să valorifice atuul său energetic. Aceasta ar include și refacerea industriei sale petrochimice, după ce în ultimele decenii multe din capacitățile românești au fost falimentate inclusiv cu „sprijin” german.
În fine, nu numai spectrul războiului, ci și cel al crizei alimentare plutește deasupra Europei. Agricultura română, cu industria aferentă din amonte (ex. industria de mașini agricole) și din aval (ex. industria alimentară), poate oferi o soluție acestei probleme. Războiul aduce foametea. România ar putea oferi antidotul unei astfel de „maladii”.
Investind în asemenea sectoare Germania poate stabili nu doar legături economico-comerciale avantajoase cu România, ci și legături strategice care să facă Bucureștiul mai puțin receptiv la demersurile germanofobe sau germano-sceptice venite de la Washington și Varșovia, precum chiar și de la Kiev, în măsura în care, după război, acesta va deveni capitala unei puteri naționalist-șovine super înarmate și doritoare, sub lucrarea beției triumfului și cu sprijinul SUA, să își impună agenda în Europa Centrală (sau chiar în întreaga Europă), ca vârf de lance american, imitând rolul Albaniei din Balcani, dar cu o anvergură mult mai mare.
Dacă nu a venit la București pentru asta și purtând în traistă asemenea propuneri, domnul Scholz a venit degeaba.
ȘARADA MOLDAVĂ
În condițiile în care Europa germană, prin glasurile reunite ale lui Olaf Scholz și Ursulei von der Leyen, a capitulat în fața SUA, inclusiv înghițind fără reacție aruncarea în aer, la propriu și la figurat, a monopolului energetic german pe piața UE, asigurat prin conductele North Stream, propunerea lui Mateusz Morawiecki vizând alcătuirea unei uniuni alternative polono-ucraineano-română nu poate fi recepționată la Berlin decât ca fiind anti-germană. Să nu uităm că nici trilateralele inițiate de România în anul 1997, printre care la loc de cinste se afla cea aducând împreună Bucureștiul, Varșovia și Kievul, nu au plăcut liderilor germani (ministrul Andrei Pleșu primind misiunea de a le dizolva), după cum integrării europene a Ucrainei și Turciei tot Germania li s-a opus (fie asta și în taină) întrucât le considera prea mari pentru a putea fi controlate de ea și a face față concurenței lor în cadrul UE.
Dacă extragerea României din combinația propusă de premierul polonez nu l-a adus pe Olaf Scholz la București, înseamnă că a venit ca să își piardă vremea, posibil alungat de acasă de nevastă, ca să nu o încurce la curățenia de primăvară dinaintea Paștelui. Or, dacă, așa cum ne spune logica geopolitică, nu ca să se afle în treabă a venit, aducerea Moldovei și a Maiei Sandu în tratativele bilaterale româno-germane și menționarea sprijinului pentru Moldova (care o fi ăla?!) împotriva amenințării rusești în comunicatul final al întâlnirii reprezintă tocmai viermișorul pus în acul undiței germane pentru a prinde somnul de la București și scrumbia de la Chișinău.
Sugestia privind o trilaterală Germania-Moldova-România, anti-rusă ca și trilaterala Polonia-Ucraina-România, reaprinde la București, în afara vechilor sentimente ruso-sceptice, visul reunificării naționale, făcându-ne să uităm că după desprinderea Republicii Moldova din URSS, tocmai Berlinul, în deplină înțelegere cu Moscova și cu Kievul, a făcut ca România să fie ținută în afara tuturor aranjamentelor multilaterale menite a contribui la rezolvarea problemelor moldave (începând cu secesiunea transnistreană și terminând cu desovietizarea și europenizarea Basarabiei). Atunci când s-a considerat necesar ca în asemenea formule de asistență internațională să fie implicați și unii vecini occidentali ai Moldovei, preferată a fost mereu … Ungaria.
Iată, însă, că acum, în contextul războiului (cu Rusia) din Ucraina, al crizei UE și al revoluției mondiale neo-marxiste americane, cancelarul Scholz împinge Republica Moldova spre România și reciproc, printr-un fel de cadril geopolitic apt a decupla segmentul pontic al intermarium-ului de inspirație polono-americană și a permite astfel ieșirea Germaniei la zona strategică a Mării Negre, spre a o reintegra, la timp potrivit, în Europa germană. Vorba aceea: „interesul poartă fesul.”
Într-o altă analiză identificam posibilitatea ca Occidentul colectiv, odată cu redesenarea frontierelor europene, necesară pentru realizarea unei arhitecturi de securitate în Europa centrală și orientală, congruentă cu noua ordine mondială de după terminarea războiului dintre SUA/NATO/UE și Rusia & Restul lumii, să „dispună” reunificarea României cu Basarabia (Republica Moldova). România s-ar putea astfel afla într-o situație pe care a mai cunoscut-o de câteva ori în trecutul său istoric și anume de a ieși mărită teritorial din războaie pierdute.
Despre costurile unui asemenea act s-a vorbit și se va mai vorbi mult, opiniile fiind foarte diferite. Oricum ar fi, însă, o asemenea evoluție ar însemna o nouă șansă dată națiunii române de a se întâlni cu destinul său istoric și a se ridica la nivelul potențialei sale măreții.
Puterile mici și mijlocii, precum România, nu pot planifica astfel de întâlniri în așa fel încât să aibă loc chiar în momentul optim. De aceea, ele nu pot fi refuzate în așteptarea unui ceas mai favorabil, care nimeni nu poate garanta că va veni. De asemenea, de la astfel de întâlniri nu se poate lipsi sub cuvânt că presupun costuri prea mari. Nu costurile sunt adevărata problemă, ci lipsa coeziunii spirituale și materiale a unei națiuni care se trezește pe neașteptate în fața șansei de a se reîntregi în frontierele sale istorice.
Că discursul de la București al lui Olaf Scholz (cel din spatele ușilor închise, nu cel de la conferința de presă) este un simplu bla, bla cu totul de neînțeles, sau semnul unui interes și angajament german serios, România trebuie să se pregătească atât pentru ce este mai rău cât și pentru ce poate fi mai bine. Dacă tot va fi să terminăm și acest război în tabăra învinșilor, măcar să facem în așa fel încât să extragem din înfrângere toate avantajele posibile, astfel încât, ca și în alte dăți din trecutul nostru, să o transformăm în victorie.
Autor: Adrian Severin
Sursa: corectnews.com