Jurnalista Elizabeth Landers a dezvăluit, oarecum uimită, faptul că Trump a expus în holul Casei Albe o poză înrămată cu actualii președinți ai Statelor Unite și Rusiei (foto), surprinși la summit-ul din Alaska, în august 2025.
Gestul neașteptat al lui Trump de a-l primi pe Putin cu onoruri militare și prețuire deschide poarta unei realități geopolitice altădată inimaginabile. Relația SUA-Rusia ar putea curge în direcția unui parteneriat strategic similar celui dintre Washington și Londra. Noua axă a suveranității puterilor nucleare ar pune sub semnul întrebării modelul de guvernanță transnațională promovat de Uniunea Europeană. Practic, ar prăbuși ordinea liberală postbelică și ar rearanja harta puterii globale după logica naționalistă a ”giganților atomici”.
SUA ar abandona proiectul de extindere în spațiul post-sovietic și ar accepta hegemonia rusă asupra ”vecinătății apropiate”, în schimbul retragerii Moscovei din competiția globală cu America. Astfel, Europa de Est s-ar vedea nevoită să accepte o neutralitate de tip finlandez, fiind prinsă ca bobul de grâu între două pietre masive de moară. Unele state (cu Ucraina inclusă) ar deveni un tampon neoficial, unde influența americană s-ar retrage gradual, ca să lase loc unor aranjamente de securitate elaborate direct între Kremlin și Casa Albă.
În această configurație, sfera de influență euro-atlantică s-ar divide între două filosofii politice antagonice. Pe de o parte am avea naționalismul contractual (bazat pe înțelegeri bilaterale între state suverane puternice), iar pe de altă parte integrarea instituțională (aka globalizarea, bazată pe cedări de suveranitate către structuri supranaționale). Statele Unite sub o administrație trumpistă și Rusia lui Putin ar forma un front al autonomiei decizionale absolute, prin respingerea ca nelegitimă a intervenției organismelor internaționale în afacerile interne. Noul Consiliu pentru Pace al lui Trump ar fi platforma ideală de manifestare a Axei SUA-Rusia.
Statele est-europene, în special cele cu guverne suveraniste (Ungaria, Slovacia, potențial Polonia), ar putea privi axa Washington-Moscova ca pe o alternativă la ”tutela” instituțională franco-germană, de sorginte sorosistă, pentru a cultiva relații bilaterale directe cu cele două super-puteri nucleare. Europa s-ar fragmenta astfel între nucleul globalist occidental (franco-german) și periferia suveranistă estică, dependentă de garanții de securitate bilaterale americano-ruse. În acest scenariu, Germania ar fi forțată să accepte un Nord Stream 3 americano-rus garantat de înțelegerile Trump-Putin, transformându-se într-un hub de tranzit al gazului rusesc spre Europa Occidentală.
Pe plan economic, G7 n-ar mai fi doar un club al țărilor bogate și libere, ci s-ar transforma într-un fel de Consiliu de Administrație al lumii occidentale, unde cei mai puternici stabilesc regulile jocului, fără să le mai pese dacă un stat este sau nu democrație. Rusia ar ocupa locul pe care Germania l-a deținut în Europa până în februarie 2022. Adică ar fi pilon energetic și furnizor de materii prime pentru relansarea industrială americană.
BRICS, în schimb, ar suferi o sciziune profundă: India și Brazilia s-ar alătura noului consens transatlantic, în timp ce China s-ar vedea izolată într-un bloc eurasiatic tensionat. Beijingul ar privi cu neîncredere apropierea Washington-Moscova, conștient că, în geostrategie, nu există prieteni eterni, ci doar interese pe termen mediu. Relația sino-rusă ar evolua de la ”parteneriatul fără limite” la o rivalitate pragmatică, unde Moscova ar juca rolul de mireasă cu inelul chinezesc pe deget, dar cu buchetul american în brațe, gata să semneze cu oricine îi oferă zestre mai bună.
În ceea ce privește pacea globală, impactul ar avea efecte contradictorii. Pe de o parte, încetarea confruntării directe dintre cele două puteri nucleare ar reduce mult riscul unui conflict catastrofal. Pe de altă parte, prețul păcii ar fi plătit de statele mici: Ucraina ar fi împărțită ca un prânz diplomatic, iar principiul inviolabilității frontierelor (piatra de temelie a OSCE) s-ar prăbuși. Lumea ar intra într-o eră a relativismului geopolitic, unde dreptul internațional cedează în fața înțelegerilor bilaterale între oligarhi nucleari.
Așadar, o lume cu SUA și Rusia parteneri strategici ar fi mai stabilă, dar mai polarizată, cu țările mici reduse la active strategice în portofoliul marilor jucători. Drept urmare, în loc să răspundă prompt unor directive venite din partea structurilor supranaționale (globaliste), state ca România vor bate din călcâie doar la comanda Washington-ului sau/și a Moscovei.
Autor: Adrian Onciu