Iranul, considerat inamicul nr. 1 al statului Israel, este departe de a fi în poziția Siriei. În contextul regional, președintele Bashar al-Assad își poate permite ”luxul” de a nu riposta la bombardamentele Israelului/Turciei/Statelor Unite pe teritoriul sirian. Și asta pentru că nu are capacitatea militară de a răspunde.
Președintele iranian Ebrahim Raisi, în schimb, conduce cu mână de fier țara cu o populație de 88 de milioane de locuitori (în comparație, Siria are doar 22 de milioane, Irakul – 44 de milioane, iar Israelul 9,5 milioane). În ciuda sancțiunilor impuse de SUA la sugestia Israelului, în ultimii ani Teheranul și-a dezvoltat puternic forțele armate. Nu doar din punct de vedere numeric, ci și prin fabricarea la scară largă a unor rachete balistice, drone și alte arme de ultimă generație.
O parte din armamentul fabricat de Teheran a ajuns în mâinile militanților Hezbollah, dar și în depozitele altor organizații islamice grupate în Axa Rezistenței. În plus, iranienii au produs atât de multe arme, încât își permit să exporte și în Rusia (vezi vestitele drone Shahed – relativ ieftine și foarte eficiente în războiul din Ucraina). Strânsa colaborare ruso-iraniană sub umbrela BRICS+, atât în domeniul militar, cât și comercial, nu avea cum să rămână fără ecou la Tel Aviv.
Spaima guvernului Netanyahu este că Iranul va dezvolta la un moment dat (cu sau fără sprijinul Rusiei) capacități militare imposibil de contracarat fie și cu vestitul scut antirachetă Iron Dome. Săptămâna trecută, cotidianul Washington Post (gazeta de perete a CIA) a avertizat într-un articol că ”Teheranul acumulează în ritm accelerat uraniu îmbogățit, iar o parte din el ar fi foarte aproape de calitatea necesară pentru a face o bombă nucleară”. Experții citați de Washington Post se tem că Iranul este la un singur pas de a produce arme nucleare. Povestea seamănă cumva cu armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, doar că acum temerea israelienilor ar putea fi îndreptățită.
Potrivit mass-media, programul nuclear al Iranului se desfășoară într-o bază subterană, la zeci de metri sub un munte de la marginea Marelui Deșert de Sare. Uzina de îmbogățire a uraniului, cunoscută sub numele de Fordow, a fost vizitată de inspectorii internaționali în încercarea de a stabili dacă uraniul este folosit pentru producerea bombelor nucleare.
Așadar, avem tabloul complet: pe o parte dezvoltarea fulminantă a capacităților militare ale Teheranului (vezi programul nuclear, plus colaborarea cu Moscova), iar pe de altă parte doctrina de securitate a Israelului, potrivit căreia Iranul rămâne cea mai mare și mai palpabilă amenințare.
În acest context, pentru Tel Aviv contează mai mult propria piele, decât interesele Statelor Unite în zonă, inclusiv legate de realegerea lui Joe Biden.
Unul dintre scenariile de luat în calcul este încercarea deliberată a lui Netanyahu de a-i provoca pe iranieni (fără acceptul SUA) și de a elimina pericolul până nu devine prea târziu. Atât acțiunea Hamas din 7 octombrie, cât și atacul asupra consulatului iranian de la Damasc ar avea drept scop atragerea Teheranului în război pentru justificarea ulterioară a unor lovituri ”bine țintite” asupra uzinei de îmbogățire a uraniului.
Iranienii au simțit jocul. Dar nici nu pot rămâne cu mâinile-n sân, altfel ar lăsa loc pentru atacuri similare, mult mai durerose. Generalii de la Teheran au promis că ”regimul sionist va fi pedepsit”. Problema e că guvernul Netanyahu chiar asta așteaptă. Are deja pregătită riposta și, așa cum știm din Gaza, lovitura va fi de sute de ori mai puternică decât anunțata pedeapsă iraniană. Și va include cu siguranță uzina de îmbogățire a uraniului.
Marile puteri, SUA, China, chiar și Rusia, au doar de pierdut de pe urma escaladării situației din Orientul Mijlociu. Doar că Tel Aviv-ului nu-i pasă. Își va duce planul la bun sfârșit, indiferent de consecințe.
Autor: Adrian Onciu