Să ne amintim. Înainte de izbucnirea războiului, Europa avea o economie perfect funcțională și competitivă, al cărei motor german era alimentat cu gaz rusesc la un preț decent.
După lovitura de stat din 2014, de la Kiev, urmată de anexarea Crimeei, au urmat opt ani de înarmare susținută a Ucrainei, în special pe filieră americano-britanică. Președintele Zelensky, un actoraș cu capacități limitate de a vedea întregul tablou geopolitic, a fost manevrat cu delicatețe înspre conflictul cu rușii. Până cu câteva zile înainte de primele rachete trase de Moscova, Zelensky a trăit cu senzația că totul era o glumă. O exagerare a Casei Albe.
Pe 27 ianuarie 2022, deci cu mai puțin de o lună înainte de izbucnirea războiului, Zelensky părea stupefiat în legătură cu agitația americanilor: ”Nu avem nevoie de această panică. Cel mai mare risc pentru Ucraina este destabilizarea situaţiei din interiorul ţării, mai curând decât ameninţarea unei invazii ruse”. Actorul de comedie excludea din start posibilitatea ca Moscova să atace Kievul. Era peste puterile sale de înțelegere. Era exclus!
Zelensky habar n-avea despre eșecul negocierilor ruso-americane cu privire la depășirea liniilor roșii trasate de Kremlin. Președintele Putin l-a avertizat pe Biden, foarte serios, că alternativa va fi războiul. La rândul său, Biden a rânjit cinic și i-a trimis la Moscova, pentru așa-zise negocieri, pe saltimbancii Macron și Scholz (știți cum i-a tratat Putin la celebra masă lungă de 15 metri).
Pentagonul, CIA și Casa Albă asta își doreau. Pregătiseră terenul ani întregi, lăsându-l pe Zelensky să creadă că scenariul era unul strict de descurajare a unei posibile invazii rusești.
Din 24 februarie 2022, Europa a devenit victimă neputincioasă a statutului ei de colonie americană. Strategii Deep State-ului de la Washington aveau pregătite din timp escaladările menite să atragă continentul în conflict. Detonarea ulterioară a conductei NordStream a marcat punctul de cotitură. Dovada supremă că americanii vorbeau foarte serios și Berlinul trebuia să se supună. Și să pună umărul în prima linie a războiului. Să treacă rapid de la căști de protecție donate în bătaie de joc, la tancuri, avioane și rachete. Eventual și trupe de asalt.
La mai bine de doi ani de la izbucnirea conflictului, administrația Biden a bifat cam tot ceea ce și-a propus. În timp ce propaganda continuă să le dea speranțe deșarte ucrainenilor aflați în tranșee, miliarde de dolari se scurg în conturile industriei americane de armament. Alte miliarde se duc înspre firmele importatoare de cereale ieftine (pe traseul bine organizat de marionetele din Moldova și România) și spre băieții deștepți din energie care transportă GNL scump în Europa, cu zecile de vapoare.
Nu-i de mirare că până și ”speranța patrioților”, Donald Trump, își freacă acum palmele bucuros că Statele Unite tratează Europa ca pe-o slujnică oarecare, plătită cu salariul minim și batjocorită cu orice prilej. Chiar zilele trecute Trump s-a răstit din nou la slujnică (”Mișcă-te, Europa!”) complet aiurea, când știa foarte bine că are prea puține să-i reproșeze. Europa a atins o inflație record și va intra în recesiune odată cu Germania, dar spre mândria ei a întrecut deja Statele Unite în materie de ajutoare furnizare Kievului: 77 miliarde de euro versus 67 miliarde. Iar în următorii patru ani, UE va depăși cu mult sprijinul american (chiar și cu votul din Congres pentru cele 61 de miliarde de dolari promise de Biden).
Din poziția ingrată de ”siluită și cu banii luați”, Europa are aceeași demnitate față de SUA pe care Iohannis o manifestă în raport cu UE. Casa Albă și Pentagonul ne tratează ca pe ultimii proști din junglă și nici măcar nu fac un secret din asta. Ne-o spun în față.
Iar unii dintre noi mai și aplaudăm în picioare, în stil masochist.
Autor: Adrian Onciu