Asasinatele politice au ajuns să fie tratate la ”fapte diverse” în presa mainstream. Dacă țintele aparțin inamicului ideologic, atunci moartea brutală a respectivului lider este binevenită. Și asta pentru că, cel puțin teoretic, ar putea preveni daune mult mai mari.
Atacurile asupra premierului Fico și președintelui Trump au stârnit doar îngrijorări în mass-media și în rândul influensărilor globaliști. S-a vorbit mult despre conspirații puerile (în cazul lui Trump), iar atmosfera generală a fost mai degrabă una de dezamăgire. Ratarea obiectivului i-a întristat pe indivizi ca CT Popescu.
Mai nou, asasinarea liderului politic al Hamas riscă să detoneze (iarăși) zona Orientului Mijlociu, cu consecințe globale dramatice. Qatar este un mic stat din zona inflamată care a păstrat relații foarte bune atât cu SUA și Israel, cât și cu Iran, Hamas sau Hezbollah. Tocmai de aceea s-a implicat activ în negocierile pentru încetarea focului în Fâșia Gaza.
Iată ce spune Jassim Al Thani, premierul Qatarului: ”Asasinatele politice și țintirea continuă a civililor în Gaza în timp ce negocierile continuă ne determină să ne întrebăm cum poate reuși medierea atunci când o parte asasinează negociatorul celeilalte părți”. De asemenea, Ministerul de Externe al Qatarului a calificat atacul drept o ”crimă odioasă, un asasinat rușinos, o escaladare periculoasă și o încălcare flagrantă a dreptului internațional și umanitar”.
Nu este un secret pentru nimeni că Israelul, prin intermediul Mossad, a făcut din asasinate o politică de stat. Și Statele Unite procedează similar. Lista inamicilor uciși pe tot globul din ordinul Tel Aviv-ului și Washington-ului (prin încălcarea flagrantă a ”ordinii internaționale bazate pe reguli”) este foarte lungă și cuprinde oameni de știință, generali, politicieni sau teroriști. De altfel, premierul Netanyahu a declarat public, după atacul din 7 octombrie, că a instruit Mossad-ul ”să acționeze împotriva liderilor Hamas oriunde s-ar afla”.
Mai nou, revista Foreign Policy a publicat o analiză cu titlul ”Ce șanse sunt ca SUA să încerce să îl asasineze pe Putin”. Autorul se întreabă nu dacă un astfel de asasinat ar fi posibil din punct de vedere tehnic, ci dacă ”ar trebui să aibă loc”. Iar aici pare că potențialele beneficii sunt net surclasate de potențialele riscuri.
Principalul argument în favoarea asasinatului politic este prevenirea unui rău mai mare, printr-un act preventiv, menit să salveze vieți și să preîntâmpine distrugeri pe scară largă. Un alt argument puternic este incapacitatea sau reticența unor state de a acționa împotriva propriilor cetățeni. Astfel, intervenția brutală și complet în afara normelor internaționale din partea SUA sau Israel în Orientul Mijlociu devine nu doar justificabilă în ochii opiniei publice, ci necesară pentru ”justiția internațională”.
Pe de altă parte, asasinatul politic pe teritoriul altor țări încalcă grav suveranitatea națională, dreptul internațional și principiul autodeterminării. Un alt aspect important este riscul erorii și abuzului de putere. Decizia de a asasina un individ se bazează adesea pe informațiile serviciilor secrete, care nu oferă întotdeauna o certitudine absolută (vezi cazul Irak și Saddam Hussein). Consecințele morale și legale sunt enorme, mai ales când vorbim despre victime colaterale din rândul civililor complet nevinovați. Țintirea unor presupuși teroriști din taberele de refugiați din Gaza tocmai asta evidențiază.
De asemenea, există riscul ca liderii politici să utilizeze pretextul combaterii terorismului sau a genocidului pentru a elimina adversarii incomozi. Nu în ultimul rând, se ridică și dilema morală: putem lua viața cuiva printr-un așa-zis act de justiție improvizat, mai ales când nu există un pericol iminent, fără să-i dăm posibilitatea ”acuzatului” de a se apăra?
În final se pune și întrebarea eficienței unor astfel de asasinate. Oare ele contribuie la detensionarea conflictului sau dimpotrivă, la escaladare? Nu cumva chiar asta urmăresc, un răspuns din partea ”inamicului”?
Autor: Adrian Onciu