Fără îndoială, Israelul va răspunde cu supramăsură la recentul atac iranian cu rachete balistice. Orice altă variantă ar fi considerată o slăbiciune. O acceptare a faptului că Iranul dictează condițiile în discuțiile de culise.
Fără să luăm drept literă de lege informațiile provenite din ambele tabere, putem presupune că ploaia de rachete iraniene a atins, totuși, câteva ținte. Vorbim despre obiective militare. Greu de estimat la cât s-au ridicat pagubele, dar dacă punem la socoteală și cheltuielile de apărare, atunci probabil că israelienii au pierdut între unul și zece miliarde de dolari. Însă mai presus de daunele materiale rămâne imaginea de ansamblu: cine și ce va câștiga în final?
Din start trebuie spus că obiectivul lui Netanyahu de a distruge Hamas și Hezbollah este complet nerealist. Cele două organizații vor supraviețui cât timp vor fi bine finanțate și bine dotate cu armament. Strategii de la Tel Aviv sunt conștienți, dar în același timp au nevoie de o mică victorie pentru publicul de acasă. Iar această mică victorie ar însemna împingerea militanților Hamas și Hezbollah cât mai departe de granițele Israelului. Cu liderii deja asasinați, iar o mare parte din arsenalul de luptă distrus, cele două organizații ar redeveni o amenințare abia peste câțiva ani. Cu condiția ca Iranul să înceteze finanțarea.
Aici este cheia. Netanyahu are acum la dispoziție câteva opțiuni pentru a face extrem de dureroasă următoarea lovitură adresată regimului de la Teheran. Să presupunem că Joe Biden a vorbit serios atunci când le-a cerut partenerilor din Israel să evite distrugerea facilităților nucleare iraniene (în plus, încă nu știm dacă o astfel de operațiune ar fi posibilă din punct de vedere militar).
Presa israeliană a lansat deja o alternativă. Netanyahu s-ar gândi la atacuri majore asupra infrastructurii petroliere iraniene și a instalațiilor portuare, cu scopul de a tăia veniturile din exporturi care finanțează Axa de Rezistență. Se merge după același principiu aplicat Rusiei odată cu explozia gazoductului NordStream. Doar că daunele provocate Iranului vor fi infinit mai dureroase. Și vor avea repercusiuni mai largi, taman până în China.
Jokerul pe care iranienii îl țin în mânecă face trimitere la posibila blocare a Strâmtorii Ormuz, locul pe unde circulă o cincime din petrolul exportat pe mare la nivel global. Se presupune că într-o astfel de eventualitate prețul barilului ar sări în aer (a fost 148 de dolari în 2008 – adică circa 218 dolari în banii de astăzi). Iar asta ar compromite clar șansele Kamalei Harris de a fi aleasă la scrutinul din noiembrie.
Totuși, lucrurile sunt nuanțate. Exporturile iraniene de 2 milioane de barili pe zi acoperă 70% din veniturile bugetare, iar principalul cumpărător ar fi China. Beijingul preia 89,2% din petrolul iranian supus sancțiunilor americane cu ajutorul unei flote-fantomă (pe locul doi în lista de importatori ar fi Siria, cu doar 4,8%). În prezent, China este de departe cel mai mare importator mondial de țiței (cu un consum zilnic de 14 milioane de barili, la o producție de doar 4 milioane), preluând o bună parte din mărfuri prin Strâmtoarea Ormuz.
De cealaltă parte, americanii consumă aproximativ 20,4 milioane de barili de petrol pe zi, în timp ce producția de țiței a SUA a ajuns la 13,3 milioane de barili. Asta înseamnă un deficit zilnic de 7 milioane de barili, acoperit din importuri. Rezerva strategică de petrol a SUA a coborât la 383 de milioane de barili, suficient pentru doar 54 zile de consum – dacă se sistează complet importurile.
Așadar, se pune întrebarea în ce măsură posibila lovitură a Israelului asupra infrastructurii petroliere iraniene ar atinge prin ricoșeu Statele Unite sau mai degrabă pe unul dintre principalii parteneri ai Teheranului – anume China. Depinde cât de ieftin și din ce surse vor reuși cele două mari puteri să importe deficitul zilnic de 10 milioane de barili (China), respectiv 7 milioane barili (SUA).
În așteptarea loviturii israeliene asupra Iranului, influentul director al Blackrock, Larry Fink, i-a îndemnat pe investitori să se retragă treptat din China, ca măsură de retorsiune față de sprijinul Beijingului pentru Moscova. Tot în aceeași categorie intră decizia de astăzi a Uniunii Europene de impunere a unor taxe vamale de până la 45% pentru mașinile importate din China.
Războiul economic dintre G7 și țările din BRICS, în special China și Rusia, capătă noi dimensiuni. Iar regimul Netanyahu ar putea să producă dureri de cap suplimentare prin distrugerea infrastructurii petroliere din Iran.
Autor: Adrian Onciu