George Soros în The Wall Street Journal, în 2019: “În calitate de fondator al Open Society Foundations, interesul meu în înfrângerea Chinei lui Xi Jinping depășește interesele naționale ale SUA”.
În mod paradoxal, China de astăzi ar fi rămas doar o putere regională oarecare fără sprijinul masiv al SUA din urmă cu aproape 50 de ani.
Henry Kissinger a fost arhitectul inițiativei de normalizare a relațiilor dintre cele două națiuni în 1971, când a efectuat o vizită secretă la Beijing, cu sprijinul Pakistanului. A urmat vizita președintelui Richard Nixon la Beijing în 1972, spre stupefacția Moscovei.
Deschidere diplomatică a fost motivată de dorința SUA de a găsi un echilibru strategic în contextul Războiului Rece, folosind relațiile cu China ca un contrabalans față de Uniunea Sovietică în zona asiatică. Prin consolidarea relațiilor cu China, Kissinger a facilitat accesul Beijingului la piețele economice internaționale și la tehnologia occidentală, oferind un impuls semnificativ reformelor ulterioare inițiate de Deng Xiaoping.
Rolul SUA a fost crucial nu doar în facilitarea accesului Chinei la piețele internaționale și la tehnologie, ci și în sprijinirea integrării sale în diverse instituții internaționale. În 1971, la inițiativa SUA, Republica Populară Chineză a preluat locul Chinei (a naționaliștor din Taiwan) în Consiliul de Securitate al ONU ca membru permanent, cu drept de veto.
În 1978, Deng Xiaoping a lansat un set de reforme economice care aveau să transforme peisajul economic al Chinei. Din nou, sprijinul Statelor Unite a fost esențial în acest proces, prin asistență în dezvoltarea infrastructurii comerciale și prin deschiderea propriilor piețe pentru exporturile chinezești.
Accesul la tehnologia avansată și la know-how-ul managerial prin intermediul multinaționalelor americane a accelerat modernizarea industriilor chineze. În plus, aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului în 2001, susținută tot de SUA, a stimulat integrarea completă a Chinei în economia globală, consolidându-i poziția de lider în comerțul mondial. Relațiile de cooperare cu Statele Unite și alți parteneri internaționali au permis Chinei să devină un gigant economic.
Exporturile masive și infrastructura industrială extinsă au propulsat creșterea PIB-ului la rate fără precedent. Dacă în 1972 PIB-ul Chinei a fost de doar 92 miliarde dolari (circa 717 miliarde la valoarea actuală a dolarului), în 2023 chinezii au înregistrat un PIB de 18,3 trilioane dolari (față de 26,9 trilioane PIB-ul SUA). Statutul de “fabrica a lumii” a generat nu doar prosperitate economică, dar a crescut și influența geopolitică a Chinei, permițându-i să investească agresiv în Asia, Africa și America Latină prin proiecte de infrastructură și acorduri comerciale.
Datorită fondurilor acumulate prin excedente comerciale, China a devenit un creditor major pe scena internațională, influențând planuri de dezvoltare și politici globale. Inițiative ca Belt and Road au extins și mai mult amprenta economică și politică a Chinei, creând o rețea complexă de influență globală.
În anii ’90 și 2000, China a început să perceapă SUA ca pe o amenințare la adresa securității și suveranității sale. Percepția a fost amplificată de sprijinul față de Taiwan, intervențiile în Marea Chinei de Sud și criticile asupra politicilor interne ale Beijingului. Acțiunile au fost interpretate în Beijing ca o încercare a SUA de a constrânge ascensiunea Chinei ca putere globală. Pe fondul deteriorării relațiilor cu SUA, China a început să se apropie de Rusia, văzând în aceasta un partener strategic în contrabalansarea influenței americane. Relația sino-rusă a fost consolidată de interese comune în domeniul securității și energiei.
Date fiind cele de mai sus, frustrarea globaliștilor gen Soros pare a fi pe deplin motivată. Iar războiul din Ucraina nu a făcut decât să strângă și mai tare legăturile dintre China și Rusia.
Autor: Adrian Onciu