Donald Trump a descoperit, din nou, formula pietrei filosofale: să numești ”victorie” orice lucru care se termină înainte să înceapă să te doară cu adevărat.
De la ”ștergerea de pe hartă a Iranului” și până la acceptarea planului de pace propus de Teheran, ca punct de plecare, este o distanță ca de la pământ la lună. Fiorosul președinte american, al cărui stil de negociere seamănă ca două picături cu stilul oricărui șef de clan mafiot, a trebuit să admită că nu are o soluție militară pentru îndeplinirea principalelor obiective declarate în debutul războiului. Dacă scormonim puțin prin praful de la Teheran, realitatea arată sumbru pentru Washington și Tel Aviv. Avem doar o serie de asasinate politice, fabrici transformate în ruine și o grămadă de armament transformat în fiare vechi. Plus mii de victime din rândul populației civile. Atât. Nimic din ce promisese ”șeful lumii libere”.
Să recapitulăm triumful anunțat de Trump. SUA și Israelul au reușit să-l elimine pe Ayatollahul Khamenei, plus câțiva miniștri și generali. Au distrus depozite, lansatoare, radare și o parte din infrastructura nucleară aflată la suprafață, la Natanz și Isfahan. Programul nuclear iranian a rămas, însă, intact. La fel și programul de rachete balistice. Regimul islamic a supraviețuit, IRGC a instalat rapid un nou lider și nimeni nu a ieșit în stradă cu flori pentru ”eliberatori”. În schimb, prețul energiei (petrol și gaze) a explodat, economiile globale au început să tremure, iar aliații NATO au refuzat politicos să se implice în aventura militară a lui Trump. Aici s-a rupt filmul, de fapt. Strâmtoarea Ormuz a fost cheia.
Trump pusese un deadline clar, prelungit de câteva ori din lipsă de alternative, pentru ”redeschiderea completă, imediată și sigură a strâmtorii”, altfel ”o întreagă civilizație va pieri”. Doar că Ormuz nu se cucerește cu postări pe Truth Social. Iranul a minat zona, a folosit drone și bărci rapide, iar o operațiune terestră ar fi costat mii de vieți americane și ar fi necesitat o coaliție NATO serioasă. Care a spus ”pas”, spre disperarea lui Trump. Germania, Franța, Italia și Spania au refuzat să se implice, în vreme ce România a promis că ”se bagă” doar ca să curețe zona, după încetarea ostilităților. Iar Rusia și China au blocat orice rezoluție ONU.
Trump a rămas astfel singur cu amenințările sale ”imense”, iar drept rezultat a acceptat un armistițiu condiționat exact pe termenii Teheranului stipulați în planul de pace în 10 puncte: ridicarea tuturor sancțiunilor, continuarea programului nuclear, retragerea trupelor americane din regiune, compensații pentru daune de război și (iaca surpriză!) controlul iranian asupra Ormuz, inclusiv cu posibile taxe de până la 2 milioane de dolari pe navă. Trump a luat de bune propunerile iraniene ”ca punct de plecare”. Adică exact ceea ce promisese să nu accepte vreodată. Așadar, condițiile încetării focului nu au fost impuse de Washington, ci de Teheran. O înfrângere rușinoasă pentru Pentagon și extrem de dureroasă pentru Netanyahu.
Iranul, ce-i drept, a plătit scump cu mii de morți, infrastructură în ruine, economie lovită. Dar acum are două săptămâni să respire, eventual să repare ulterior cu banii din taxa Ormuz și din ridicarea sancțiunilor. Iar regimul clerical iese din război mult mai puternic, întărit de narativul intern ”am învins Marele Satan”.
Singurul nor pe cerul păcii rămâne Israelul. Netanyahu susține armistițiul cu Iranul, dar refuză să oprească operațiunile din Liban împotriva Hezbollah. De subliniat că Pakistanul și Teheranul insistă că pauza acoperă toate fronturile active din regiune. Iar aici se poate aprinde din nou fitilul.
Trump va continua să declare că a obținut ”cel mai mare deal din istorie”, chiar dacă Teheranul a dictat termenii. SUA și Israel rămân cu o pauză de respiro, nu cu o soluție, în așteptarea altui ”moment prielnic” care, istoric vorbind, apare rar și costă foarte mult.
Strâmtoarea Ormuz l-a învins pe Trump, care va pleca cu coada-ntre picioare din Orientul Mijlociu, în ciuda fanfaronadei și a megalomaniei din ce în ce mai puțin apreciate de electoratul MAGA și de patrioții de pretudindeni.
Autor: Adrian Onciu