Adrian Onciu: CINE-CE CÂȘTIGĂ, CINE-CE PIERDE

Principalul obiectiv al lui Vladimir Putin, pe lângă ”denazificare și demilitarizare”, a fost un eșec total. Aderarea Finlandei (cu o frontieră de 1.340 km cu Rusia) și a Suediei a consolidat flancul nordic al NATO, cu un control strategic asupra regiunii Mării Baltice și acces sporit în Arctica, unde în prezent 7 din 8 state membre sunt parte a alianței. În plus, Ucraina a devenit, practic, o imensă bază militară NATO, cu tot ce înseamnă interconectivitatea între Kiev, Washington și Bruxelles: armament de ultimă generație, informații obținute pe toate canalele, instructori militari, mercenari ș.a.m.d.

De asemenea, NATO a întărit parteneriatele cu state non-membre din vecinătatea Rusiei, precum Georgia și Moldova, chiar dacă direcția în care vor evolua cele două țări rămâne deocamdată incertă. După 2022, alianța a înființat opt grupuri de luptă multinaționale de la Marea Baltică la Marea Neagră, inclusiv în state precum Polonia, România, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria. Numărul trupelor NATO pe flancul estic a crescut semnificativ, iar exercițiile militare au devenit mai frecvente. Statele membre au majorat enorm cheltuielile pentru apărare și au cumpărat armament într-un ritm amețitor.

Așadar, avansul NATO spre Est a căpătat amploare. Obiectivul declarat al Moscovei a avut un efect invers decât cel vizat. Iar actualele negocieri de pace ruso-americane pun accentul mai degrabă pe cuceririle teritoriale ale Rusiei, decât pe retragerea NATO pe aliniamentul de dinainte de 1997 (ceea ce ar însemna inclusiv dispariția bazelor NATO din România).

Odată cucerite, pozițiile rămân ”pe loc”. ”Unele lucruri nu se schimbă niciodată”, a subliniat Trump într-o postare recentă pe Truth Social. Statele Unite și NATO vor rămâne cu obiectivele strategice atinse în ultimii trei ani, în vreme ce Moscova va bifa noile teritorii înglobate cu vărsare de sânge. Pentru a smulge 20% din Ucraina, regiuni populate în majoritate de etnici ruși, Kremlinul a plătit un preț colosal în vieți, resurse și imagine la nivel internațional (cel puțin în rândul fanilor presei mainstream).

Moscova încearcă să vândă ”episodul Alaska” ca pe o mare victorie. Ar putea fi dacă ne raportăm strict la teritoriile cucerite, foarte bogate în resurse. De cealaltă parte, SUA și NATO au ajuns mult mai aproape de granița ”dușmanului comun”, și-au consolidat pozițiile în vecinătatea Rusiei, în vreme ce ”demilitarizarea și denazificarea” promise de Putin rămân obiective deocamdată foarte greu de atins.

Totuși, logica președintelui rus în discuțiile cu Trump este clară ca apa de izvor: o Ucraină puternică, un ”arici de oțel” cum visează Ursula von der Leyen, rămâne o amenințare de neacceptat pentru Kremlin pe termen lung. O Ucraină înarmată până-n dinți, capabilă să recupereze Crimeea sau Donbasul, ar zdruncina mitul invincibilității ruse.

De aceea, principalele cerințe ale Moscovei în cadrul negocierilor vizează limitarea armatei Kievului și reducerea la minimum a sprijinului militar occidental. La schimb, Putin oferă a încetare focului și garanții de securitate mai degrabă simbolice: o prezență de fațadă a trupelor ”Coaliției de Voință”, cu o mână de soldați din SUA, Marea Britanie, România și Polonia, plasați strategic în vestul Ucrainei ca să mimeze protecția. Altfel, doar garanțiile trecute pe o bucată de hârtie nu ar valora nici măcar cât respectiva hârtie.

Pentru Putin, o Ucraină slabă este o chestiune de supraviețuire strategică. O armată ucraineană limitată, fără rachete cu rază lungă, tancuri moderne sau efective numeroase, garantează că Rusia își va păstra, parțial, dominația regională. Rusia vrea în primul rând un vecin incapabil să preia inițiativa și să încerce recuperarea teritoriilor recent cucerite.

Zelenski, prins între ciocan și nicovală, ar putea accepta acest compromis amar doar pentru a câștiga timp (în ideea că domnia lui Trump va lua sfârșit), deși știe că o armată ciuntită înseamnă o Ucraină incapabilă să redevină ce-a fost înainte de 2022 sau 2014.

Europa, cu liderii săi globaliști care se laudă cu ”valori” și ”solidaritate”, este marele papagal al acestor negocieri. Apropo, Trump a preferat ca din delegația UE la Casa Albă să absenteze președintele Poloniei, Karol Nawrocki (va participa președintele-vedetă finlandez, Alexander Stubb), considerat probabil prea rusofob pentru niște discuții menite să-i ofere concesii lui Putin. Iată o postare relevantă a suveranistului Karol Nawrocki, din 15 august: ”Poporul polonez știe că rezistența împotriva imperialismului rus nu este doar o chestiune economică – ea privește însăși esența libertății umane și naționale. (…) De aceea nu ne vom preda niciodată imperialismului rus și de aceea suntem alături de Ucraina în apărarea libertății sale – pentru ca Europa să fie din nou unitară, liberă și în pace. Rusia nu este de neoprit. Rusia nu este invincibilă”.

În paralel, Ursula von der Leyen și ciracii ei din Bruxelles se agită cu discursuri belicoase, dar rămân simple marionete ale Casei Albe, care vor dansa în final pe melodia lui Trump. Când marile puteri negociază, cei mici plătesc prețul. Iar Europa nu reușește, din nefericire, să iasă din rândul actorilor irelevanți la nivel global.

Prezența UE la masa negocierilor, absolut formală, va fi doar pentru ca Trump să se asigure că europenii vor vărsa miliarde de euro în contul reconstrucției Ucrainei, dar și în contul industriei de armament americane. Liderii europeni, cu obsesia lor pentru corectitudinea politică și globalism, au ratat șansa de a juca un rol strategic, mulțumindu-se să fie portofelul pasiv al Occidentului. În timp ce Putin și Trump își împart sferele de influență, Europa rămâne cu decontarea facturilor și cu iluzia relevanței. Un spectator patetic, cu buzunarele deschise pentru ”cheltuieli de război”, dar cu gura închisă când vine vorba de decizii. Liderii europeni, sclavii foii de parcurs a Casei Albe, sunt pierzătorii incontestabili ai acestui joc cinic.

Ce face România în context? Nimic. Execută directivele UE prin președintele Nicușor Dan, cu participări futile la ședințele online ale Coaliției de Voință, între două drumeții la mânăstirile din Făgăraș. Cine l-ar fi bănuit pe fostul matematician, cu aerul său de tocilar urban, că va lua calea mistică a lui Călin Georgescu? Cu copilul în rucsac, Nicușor Dan pare să fi calculat că electoratul cu apetit pentru Arsenie Boca și anti-globalism este o mină de aur încă neexploatată. Ce strategie genială: să te plimbi pe poteci montane, să te filmezi cu familia culegând mure și să te prezinți ca om al poporului, conectat la ”rădăcinile” nației. Spre stupefacția multora, Nicușor pare preocupat să-și construiască imaginea de lider spiritual. El pregătește terenul pentru o viitoare mișcare naționalistă capabilă, eventual, să adune suveraniștii dezamăgiți de AUR-POT-SOS.

Cu aroganța liderului de provincie care se crede jucător global, Nicușor Dan continuă să recite lozinci anti-ruse, deși vede clar că slugile globaliste din UE sunt ignorate de marile puteri. O patetică încercare de a câștiga aplauze ieftine, în timp ce România, ca restul Europei, rămâne spectator irelevant în jocul geopolitic.

Viitorul pact SUA-Rusia-Ucraina va consfinți o încetare a focului, dar probabil va lăsa Ucraina vulnerabilă, cu o armată limitată și dependentă de garanții occidentale fragile. Rusia își va asigura un vecin slab și noi teritorii bogate în resurse, în timp ce Trump va poza în artizanul păcii.