Marea Britanie a ieșit din Uniunea Europeană și se află la 5.610 kilometri de Rusia. Șansele ca tancurile rusești să ajungă la Londra, prin tunelul de sub Canalul Mânecii, sunt la fel de mari ca probabilitatea arestării Ursulei von der Leyen în următoarele 24 de ore, pentru corupție.
Cu alte cuvinte, britanicii nu au nici cea mai mică emoție că ar putea fi atacați de Moscova, așa cum încearcă să ne păcălească, infantil, propagandiștii războiului cu orice preț. Cum regatul și-a pierdut calitatea de membru UE, supușii coroanei se întreabă, pe bună dreptate, de ce premierul Sunak a livrat 11 miliarde de euro către Kiev în doar doi ani și a semnat pentru încă trei miliarde pe următorii doi ani. De ce risipește cu atâta senitătate o grămadă de bani publici, în timp ce nivelul de trai al populației scade abrupt.
”Marea Britanie va fi alături de voi atât timp cât va fi nevoie” este o explicație pur formală, care nu atinge deloc miezul problemei. Să livrezi peste 3 miliarde de euro în fiecare an unei țări față de care nu ai absolut nicio obligație, pur și simplu dintr-un sentiment de ”empatie față de poporul ucrainean”, ține de domeniul absurdului. Circa trei miliarde de euro anual primește și România de la Bruxelles, în calitate de membru, în schimbul unor beneficii evidente pentru cuplul de forță franco-german. Întrebarea este ce oferă Kievul în contrapartidă, în afară de ”bla-bla-ul” mincinos cu securitatea Europei.
Un răspuns mult mai aproape de realitate ni-l sugerează, negru pe alb, istoricul pro-atlantist Armand Goșu: ”Pe termen lung, decizia de a începe negocierile cu Ucraina și Republica Moldova va schimba fața Europei de Est și va apropia civilizația occidentală de Rusia, obiectivul strategic fiind acela de a primi și Rusia, o Rusie reformată și democratică, în marele club occidental. Acesta este un proiect pentru câteva generații, cred eu realizabil. Cu condiția ca Occidentul să supraviețuiască în ring acestei reprize de pumni din partea lui Putin și să se mobilizeze pentru următoarele ca să câștige meciul”. Meciul globalizării, al instaurării Guvernului Mondial, printr-o posibilă fuziune G7-BRICS.
Ca să vedem tabloul întreg, ne retragem câțiva pași în spate și realizăm că bătălia istorică dintre liberalism și suveranism a fost demult câștigată în Occident și părea pe punctul de a fi tranșată inclusiv în Rusia, în timpul președinților Elțîn sau Medvedev. Dogma liberală neagă cu totul suveranitatea și susține că statele-națiune ar trebui să fie abolite și integrate în structura supranațională a Guvernului Mondial. Investițiile masive ale Occidentului în Rusia post-comunistă, în proiecte liberale, în oameni, în educație și cultură, așteptau doar momentul potrivit. Însă revenirea lui Putin la Kremlin, în 2012, a resetat complet planurile.
Iată ce spune filosoful Alexander Dugin: ”(…) Planul liberalilor ruși este următorul: chiar și în timpul Operațiunii militare speciale, să își mențină puterea asupra societății, culturii, științei, economiei, educației, astfel încât – atunci când toate acestea se vor termina – să poată încerca din nou să prezinte Rusia ca pe o ”putere occidentală civilizată și dezvoltată”, în care au reușit să păstreze democrația liberală, adică dominația totalitară a liberalilor, chiar și în cele mai dificile momente de adversitate”. Conexați ceea ce afirmă istoricul Goșu și filosoful Dugin pentru a găsi explicația înverșunării cu care premierul britanic Sunak (și ceilalți lideri NATO) continuă să sprijine regimul Zelensky.
Chiar dacă pe front nu va pierde, Putin e conștient că adevărata luptă se duce în plan ideologic. Liberalii lucrează pe termen lung, așa că Rusia suverană nu are altă șansă de supraviețuire decât epurarea în profunzime, în paralel cu pregătirea alternativei în toate domeniile vieții sociale și politice.
Din păcate Europa nu are lideri capabili să răstoarne munții (și ipocrizia liberală), cu excepția notabilă a lui Viktor Orban.
Autor: Adrian Onciu