Figura lui Donald Trump este, la suprafață, cea a ”anti‑globalistului” care sfidează elita liberală și sparge consensul globalist de după 1989. Privit însă prin prisma dinamicilor structurale, președintele american de fapt accelerează prăbușirea ordinii liberale unipolare și catalizează multipolaritatea controlată, compusă din câteva mega‑blocuri regionale aflate, la nivel superior, sub o guvernanță tehnocrată supranațională.
Războaiele, sancțiunile și presiunile exercitate de Trump asupra unor state cheie din siajul BRICS (Iran, Venezuela, Siria, Cuba, dar și presiunea indirectă asupra Rusiei și Chinei) nu duc la ”zdrobirea” acestora, ci la forțarea lor să se organizeze în blocuri mai coerente. Sub loviturile sancțiunilor și ale războaielor proxy, Rusia, China, Iranul, state din Africa și America Latină grăbesc construcția unor alternative: sisteme de plăți paralele, acorduri comerciale în monede locale, bănci de dezvoltare proprii, coridoare energetice și logistice care ocolesc infrastructurile controlate de Occident.
Ceea ce vedem nu este dezintegrare haotică, ci regionalizare accelerată.
Un rol aparte în acest tablou îl joacă Orientul Mijlociu, mini‑bloc aflat deocamdată în stadiu de conflict deschis între Iran (și rețeaua sa de proxy – Hezbollah, miliții șiite, structuri din Irak, Siria, Yemen) și statele arabe pro‑SUA (Arabia Saudită, EAU, Israel ca aliat de facto). Intervențiile și escaladările impulsionate de Trump (de la asasinarea lui Soleimani până la susținerea maximă a Israelului și actualul război cu Iranul) nu clarifică ordinea regională, ci o împing spre o ”reconfigurare forțată”.
Pe termen lung, două scenarii de integrare a Iranului în noua ordine devin plauzibile: fie un ”Nixon moment” inversat, în care Teheranul este parțial reabilitat și inclus ca pilon într‑un aranjament de securitate regională supravegheat de marile puteri (SUA, Rusia, China, UE), fie o integrare prin Est, în care Iranul devine piesă strategică a blocului chino‑eurasiatic (BRICS, coridoarele energetice spre Asia, rute ocolitoare pentru Ormuz). În ambele cazuri, haosul actual este pretextul pentru a propune, ulterior, un nou cadru de securitate și infrastructură energetică regională ”garantată” de structuri tehnocrate globale.
În același timp, războaiele lui Trump cu state din zona BRICS au un efect direct asupra ordinii liberale: erodează puternic credibilitatea ”Pax Americana”, rupe iluzia neutralității instituțiilor internaționale și expune fața coercitivă a hegemoniei occidentale. Din această erodare nu se naște însă o lume de state mici suverane, ci o lume de 6–7 mega‑poli. Adică exact tipologia schițată conceptual de Clubul de la Roma: bloc nord‑american (SUA/USMCA), bloc european (UE), Rusia-Eurasia, China, India/Asia de Sud-ASEAN, Africa (Uniunea Africană consolidată) și America Latină (Mercosur/CELAC). Acești poli par competitorii ordinii vechi, dar devin totodată unitățile de bază ale noii arhitecturi globale.
Paradoxul este că, deși retoric anti‑globalist, Trump accelerează interconectarea celor șapte blocuri. Sancțiunile și rupturile forțează noi tratate comerciale și investiționale (UE-Mercosur, UE-Africa, extinderea BRICS, RCEP etc.), iar crizele create obligă fiecare pol să‑și ancoreze supraviețuirea într‑un schimb intens cu ceilalți. Deasupra acestor interconexiuni se află tot marile centre financiare, băncile centrale coordonate prin BIS, FMI, Banca Mondială, plus noile bănci asiatice și BRICS. Ele stabilesc standardele de bază ale sistemului, ca de pildă cum arată noile monede digitale (CBDC), ce reguli guvernează plățile transfrontaliere, ce criterii ESG se aplică finanțării. Pe flancul tehnologic, giganții IT occidentali și estici, împreună cu organizațiile internaționale de standardizare, definesc protocoalele pentru identitate digitală, securitate cibernetică, AI și infrastructura de date.
Criza energetică, amplificată de războiul din Iran și sancțiunile anti-rusești, joacă un rol crucial. Prețurile explodate la energie, insecuritatea aprovizionării și militarizarea rutelor comerciale creează șocul perfect pentru a justifica accelerarea tranziției ”verzi”. Donald Trump, ”războinicul hidrocarburilor” produce mediul psihologic și politic în care politicile de tip Green Deal devin acceptabile chiar și pentru populații care altfel le‑ar fi respins vehement. Sub pretextul securității energetice și al combaterii crizelor climatice, se construiesc rețele inteligente, se digitalizează consumul, se introduc taxe de carbon și se condiționează finanțarea de standarde de sustenabilitate. Noua infrastructură financiară globală și cea energetică se prind astfel în aceeași matrice de control tehnocratic.
Rezultatul pe termen mediu este o lume multipolară de blocuri antagonice la nivel politic și narativ, dar profund integrate economic și tehnologic prin standarde comune. Într‑un astfel de cadru, este foarte probabil ca peste câteva decenii acești poli să fie împinși (prin crize succesive și oboseală sistemică) către o formă de guvernanță unică: nu un stat mondial clasic, ci o arhitectură în care ”parlamentul” vizibil rămâne multipolar (vezi exemplul Parlamentului de la Bruxelles), dar ”executivul” real este o rețea globală de instituții tehnocrate care gestionează moneda, datele, energia, biosecuritatea și clima.
Așadar, Trump nu are nici pe departe rolul de a sabota globalismul, ci dimpotrivă, de a-l accelera puternic, prin forța crizelor pe care le declanșează.
Autor: Adrian Onciu