Politicienii Jens Stoltenberg și Mircea Geoană reprezintă NATO la nivel de PR. Practic, sunt imaginea Alianței, purtătorii ei de cuvânt. Oamenii din vitrină. Este de la sine înțeles că deciziile cu privire la acțiunile militare se iau în altă parte, nicidecum în birourile celor doi.
Opțiunea de a folosi politicieni ”carismatici” pe post de șefi de carton ai unei alianțe strict militare are un scop bine definit. În alte vremuri, probabil că Geoană și Stoltenberg și-ar fi găsit job în cadrul NATO doar la cantină, pe post de ospătari sau bucătari. Astăzi însă, cei doi au dificila sarcină de a crea o imagine angelică a alianței, special pentru publicul ignorant (din nefericire, majoritar).
Dacă ar fi să ne limităm doar la răsfoirea presei și la urmărirea principalelor jurnale de știri, NATO apare drept o alianță strict defensivă, plină de bunăvoință față de oricine respectă ”ordinea internațională bazată pe reguli”. Civilii Geoană și Stoltenberg se străduiesc să îndulcească gesturile războinice ale alianței și să le prezinte într-un lumină în care morții și răniții să pară cât se poate de mulțumiți de soarta lor. Și, evident, să fie principalii vinovați în calitate de agresori, nu de victime.
Dincolo de aparențe, rațiunea de a fi a oricărei alianțe militare rămâne existența unui conflict în zona de interes sau iminenta producere a acestuia. Descurajarea eventualelor atacuri din partea potențialilor inamici ar fi un al treilea scop al menținerii și dezvoltării alianței.
NATO a luat ființă în 1949 ca un bastion împotriva Uniunii Sovietice, iar de atunci a rămas pilonul cooperării militare dintre SUA și Europa. O dată cu încheierea Războiului Rece, alianța nu doar că s-a extins până la granițele Rusiei, dar și-a asumat o gamă largă de misiuni dincolo de regiunea euroatlantică, în țări precum Afganistan, Irak, Somalia sau Libia.
Deși au pretins că luptă în Europa cu terorismul islamic (vezi bazele de rachete din Polonia sau România) Statele Unite și ceilalți 30 de aliați s-au concentrat de fapt pe ”descurajarea agresiunii rusești”, în timp ce Kremlinul a încercat până prin 2008, fără succes, să oprească tăvălugul extinderii NATO. Și, eventual, să coopereze militar cu cei care pretindeau, în mod fals, că urmăresc doar desfășurarea unei ”umbrele” anti-teroriste.
Afacerea cu armament are specificul ei. Înflorește în perioade de război și stagnează sau suferă un declin pe timp de pace. De aceea atunci când analizăm o informație despre NATO, furnizată cu un zâmbet larg de Geoană sau Stoltenberg, trebuie să știm că la mijloc este vorba despre foarte, foarte mulți bani. Zeci și sute de miliarde de dolari. NATO nu are absolut niciun interes să aducă pacea în Ucraina sau în orice alt focar de război.
Dimpotrivă, NATO (iar aici mă refer la Pentagon și la furnizorii de armament) ține cu dinții ca războaiele să se prelungească la infinit. Iar acolo unde există condiții prielnice face tot posibilul să izbucnească noi conflicte. Morții reprezintă ”daune colaterale”. Un număr oarecare, util doar atunci când atinge șase cifre, iar generalii se plâng că nu mai are cine să mânuiască armamentul. ”Majoritatea războaielor durează mai mult decât se aşteaptă atunci când încep. Prin urmare, trebuie să ne pregătim pentru un război lung în Ucraina”, ne-a explicat marioneta Stoltenberg, într-un recent interviu.
Să fim realiști. Afacerea merge ca pe roate. Cât timp mai există carne de tun în Ucraina, administrația Biden va face tot posibilul să prelungească agonia oamenilor lui Zelensky.
Când spui NATO, din păcate spui dorință de război, nu de pace.
Autor: Adrian Onciu