La sediul ONU din New York, preşedintele Klaus Iohannis a afirmat că, la jumătatea implementării Agendei 2030 pentru Dezvoltarea Durabilă, România şi-a atins deja 62% din ţintele naționale.
Globaliști din toate țările ”strâns uniți în cuget și-n simțiri” se întrec în vederea realizării obiectivelor Agendei 2030 cu mult înainte de termenul limită. Nu pentru că simplii cetățeni ar muri de grija respectivei agende, ci din pricina faptului că reprezintă angajamente obligatorii asumate de politicienii noștri marionetă.
În primul rând trebuie subliniat că ONU acționează de mulți ani ca un soi de Guvern Mondial coordonat de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, fiecare cu drept de veto asupra oricărei rezoluții: SUA, Rusia, China, Marea Britanie și Franța. Așa cum OMS a dictat măsurile din pandemie pe partea de sănătate, ONU a încercat să fie relevantă în politică, la nivel global. Izbucnirea războiului din Ucraina și coalizarea statelor în curs de dezvoltare în jurul BRICS a diminuat din rolul și ”prestanța” ONU. Însă Agenda 2030 nu a fost respinsă, în mod explicit, de niciuna dintre puterile emergente.
Chiar dacă au spus ”pas” la cea mai recentă sesiune a Adunării Generale a ONU, președinții Putin și Xi și-au trimis delegațiile la New York pentru a discuta despre ”Reconstruirea încrederii și relansarea solidarității globale: accelerarea acțiunii privind Agenda 2030 și Obiectivele sale de Dezvoltare Durabilă în scopul păcii, prosperității, progresului și sustenabilității pentru toți”.
La prima vedere, cele 17 obiective de dezvoltare durabilă ale Agendei 2030 (aka Agenda Soros) sunt cât se poate de lăudabile: 1) Fără sărăcie; 2) Foamete zero; 3) Sănătate și bunăstare; 4) Educație de calitate; 5) Egalitatea de gen; 6) Apă curată și salubritate; 7) Energie curată și la prețuri accesibile; 8.) Muncă decentă și creștere economică; 9) Industrie, inovare și infrastructură; 10) Reducerea inegalităților; 11) Orașe și comunități durabile; 12) Producție și consum responsabil; 13) Acțiuni în domeniul climei; 14) Protecția vieții subacvatice; 15) Gestionarea pădurilor, protecția biodiversității; 16) Pace, justiție și instituții puternice; 17) Parteneriate guvern-corporații-ONG-uri.
Pe lângă bla-bla-urile specifice limbajului diplomatic de lemn, Agenda 2030 (implementată și în România la foc automat) are câteva principale scopuri care rezultă suficient de transparent. Primul vizează înlocuirea combustibililor fosili în detrimentul statelor OPEC+ și trecerea la energia așa-zis verde, din care face parte și cea nucleară – vezi noua tehnologie cu reactoare de tip SMR, experimentată de americani undeva lângă Tîrgoviște. Al doilea scop vizează digitalizarea tranzacțiilor comerciale și restrângerea la maxim a folosirii bancnotelor clasice. Introducerea ideologiei ”woke” vine la pachet cu Agenda globalistă dirijată de ONU, simultan cu întărirea instituțiilor de forță (servicii speciale, armată) și a parteneriatelor-cheie dintre guverne, corporații și ONG-uri (vezi întrunirile lui Klaus Schwab, la Davos).
Dacă BRICS+ reprezintă într-adevăr o alternativă la ONU, atunci cu siguranță Agenda 2030 este exact opusul a ceea ce ar trebui să urmărească state ca Rusia, China, India sau Brazilia. Și asta în pofida eventualelor beneficii economice pe care China le-ar avea o dată cu implementarea Agendei dirijată de ONU.
Ar fi timpul ca BRICS+ să afișeze vizibil propria cale conservatoare, care să pună accent pe suveranitate, pe schimburi comerciale reciproc avantajoase și pe globalizare economică, nicidecum politico-ideologică.
Dacă Agenda 2030 se va implementa cu aceleași entuziasm și în Noua Ordine Mondială schițată la Moscova și Beijing, atunci vom ști cu siguranță că alternativa multipolarității este aceeași Mărie, cu altă pălărie.
Autor: Adrian Onciu