Occidentul nu reprezintă pur şi simplu un reper geografic, nici măcar o alianţă politico-militară. Este mai ales un model cultural, o formulă de raportare la existenţă, având ca elemente definitorii exerciţiul raţiunii şi examenul critic, respectul pentru individualitatea umană, caracterul reprezentativ al puterii şi acceptarea diversităţii, pluralismul. Individul este valorizat deoarece are capacitatea să aleagă raţional între bine şi rău. Puterea reprezentativă corespunde capacităţii individului de a decide conştient în legătură cu interesele sale. Pluralismul apare ca efect practic al exercitării liberului arbitru de către indivizii cu interese multiple, şi totodată ca o garanţie a prezervării libertăţii împotriva conformismului opiniei publice, despre care avertiza cu perspicacitate Alexis de Tocqueville.
Dacă dezavuăm exclusivismul intelectual neoconservator sau constrângerile „corectitudinii politice” nu o facem pentru a le opune gândirea totalitară a unei oarecare „societăţi închise”, ci spiritul critic, îndoiala metodică şi discuţia mereu deschisă. Nici o opinie nu poate fi ipostaziată ca adevăr absolut, ce exclude legitimitatea sau dreptul la exprimare al altor puncte de vedere, în maniera califului Omar în faţa Bibliotecii din Alexandria. Nu trebuie să înlocuim idolii marxism-leninismului cu aceia ai vulgatei hayekiano-friedmaniene. Cu atât mai puţin dacă e vorba despre fantoşe mediatice precum Gabriel Liiceanu, care cerea la un moment dat să nu mai apară la televizor criticii intervenţiei nord-atlantice din Iugoslavia, sau mai celebrul Bernard-Henri Lévy – cenzorul de serviciu al conformităţii mainstream şi histrion improvizat de butaforie, care se fotografiază în Franţa pretinzând că se află în Kievul cuprins de febra Maidan-ului.
Atunci când respingem capitalismul multinaţionalelor, demantelarea statului social în Europa, intruziunile distructive ale Fondului Monetar Internaţional sau consumerismul, nu o facem deoarce ne încercă nostalgii colectiviste moştenite de prin stepele asiatice. Apreciem însă că supramunca actuală, extinsă inclusiv la nivelul „gulerelor albe” din corporaţii, contravine tocmai afirmării individului uman, diferit de animal prin aceea că accede la cultură şi loisir. Supramunca nu-i mai lasă timp pentru aşa ceva, îl transformă în vită utilă, iar consumerismul îl reduce la condiţia de rumegător al bunurilor de prestigiu, care înlocuieşte reflecţia proprie asupra necesarului cu mesajul publicitar. Ce găsiţi atât de occidental, sub aspectul precizării de sine a personalităţii, în atitudinea turiştilor care pozează la Cannes maşinile de lux ale şeicilor, mărturisindu-şi astfel admiraţia pentru un mod de viaţă străin, în care autoritatea holistă şi nu omul constituie măsura lucrurilor?
Faptul că nu credem în semnificaţia democratică a intervenţiilor militare occidentale din Afghanistan, Irak sau Libia nu înseamnă că susţinem fundamentalismul islamic sau dictaturile sultaniste. Considerăm că exercitarea arbitrară a „dreptului de ingerinţă” serveşte în realitate unor interese economice, că provoacă mai multe victime decât regimurile pe care le înlocuieşte şi, cel mai important aspect, că infirmă însuşi caracterul reprezentativ al puterii, care presupune acordul populaţiei faţă de sistemul de guvernare. Reprezentativitatea nu se traduce obligatoriu în termeni democratici. Oricât de nedemocratică, puterea talibanilor era mai reprezentativă, adică mai în acord cu opţiunile afghanilor, decât conducerea aservită americanilor a lui Hamid Karzai. Sprijinul popular pe care-l primeşte mişcarea de rezistenţă confirmă acest fapt. Intervenţiile externe nu sunt excluse, însă numai în situaţii limită cum ar fi masacrarea populaţiei paşnice, şi numai în cadrul legalităţii internaţionale.
Există comunităţi cărora democraţia parlamentară nu le spune mare lucru, deoarece nu valorizează individul şi reprezentarea politică a voinţei lui; comunităţi retractile faţă de modul de viaţă occidental, pe care şi-l asumă eventual numai în componenta sa ştiinţifico-tehnică, pentru a se înarma sau a rezista în competiţia economică mondială. Este de pildă cazul Chinei, în parte al Rusiei şi al Turciei, ca să nu mai amintim de ţări musulmane precum Iranul şi Irakul, în care solidarităţile familial-confesionale şi paternalismul prevalează în raport cu individul şi formula instituţională deliberativă. Nu agreem nici statutul femeii potrivit legii islamice, nici obişnuinţa muncii cvasiservile din Asia de sud-est, cu atât mai puţin iconoclasmul talibanilor îndreptat asupra statuilor lui Buddha. Credem totuşi că introducerea prin forţă a modului de viaţă occidental echivalează cu încălcarea pluralismului. Acceptarea diversităţii nu este uşoară, ea implică autolimitarea, coexistenţa tensionată cu tradiţii de neînţeles ori de-a dreptul revoltătoare pentru mintea occidentală, însă fireşti în alte culturi. În reciprocitate, emigranţii care aleg să trăiască în Occident sunt datori să respecte regulile de aici, fără să-şi impună invaziv normele comportamentale din zonele de provenienţă.
Jihadiştii intoleranţi care atacă Occidentul procedează consecvenţi cu ei înşişi, dar occidentalii exclusivişti şi care pretind uniformizarea lumii după chipul lor îşi contrazic propriile valori şi identitatea. Îndrăznim să afirmăm, aşadar, că abia prin demersul critic pe care-l practicăm ne manifestăm ca occidentalişti autentici, nu susţinând stupid sau interesat negarea de sine a unei civilizaţii, doar pentru că impulsul nihilist vine din vest.
Autor: Alexandru Mamina
Sursa: Argumente si fapte