Acești minunați imbecili despre care te întrebi cum viețuiesc. „Când isteria bate logica, e bine pentru afaceri” – lecție de marketing în pandemie.
De la Varșovia, ajung la München, unde am schimbat avionul. Și cum bengăneam prin aeroport, ca să trec de la un terminal la altul, mi se face foame. Mă opresc la un restaurant seafood, pus chiar în mijlocul unui culoar de tranzit și dau să intru.
Vorba vine „să intru”. Crâșma era în același spațiu, doar că perimetrul era delimitat de zona de circulație cu o dungă galbenă trasă pe podea, în jurul meselor și al tarabei. Pășesc peste linia galbenă și mă uit în vitrină după ceva comestibil, când, în stânga mea, o frau bâzâia în urechea mea precum un țânțar care făcuse armata la infanteria germană. Lătra, scuipa cuvintele, ca o mitralieră în mâna unui panzergrenadier veteran. Nici nu înțelegeam ce vrea să spună, că mă chinuiam să pricep etichetele de la felurile de mâncare expuse.
În fine, într-un târziu îmi atrage atenția. Zic: Taci, că asta vrea „ceferticatul”! Eh, nici vorbă! Ea avea probleme cu masca mea. Zice că nu pot să intru în restaurant, că nu am mască tip FP2. Eu purtam simplă, dintre cele pe care le găsești prin toate farmaciile. Da’ asta ce are?, îi zic eu. E schimbată proaspăt, că la coborârea din avion, în aia veche, am tușit de vreo două ori și am tapetat-o pe interior cu o flegmă, de zici că era un perete gletuit de un zugrav beat. Asta e curată, e nouă, e pusă regulamentar, ce are, bre, frau?
Dialogul îl încercam în engleză, punctat cu cuvinte germane, pentru că în germana mea, absolvită cu vânzătorul de înghețată, nu pot fi explicit. Ea, isterică: Nein,nein, zuzubizdu, volswagenizbitînzid, polizei, pandemie, kaput?!
Las la o parte politețea care, știți, mă caracterizează întotdeauna, și încerc încă o dată în limba lorzilor care tocmai s-au cărat din mUE. Îi zic (traduc aproximativ, că așa cum știți, frangleza nu are subtilități, oricât te-ai strădui să fii metaforic): Her frau (le-am băgat pe amândouă la gen, să nu se supere ăștia de la Comisia Europeană că încalc recomandările noului cod de comunicare și fac referiri perverse la sex), la ce plm îmi trebuie masca FP2, că vreau să mănânc. Deci, sunt deja în interiorul liniei galbene, fac doi pași, mă așez la masa aia. Iote, vreau farfuria aia cu somon, plătesc, înghit pe nemestecate și m-am cărat, că pleacă avionul. Nu pot face asta cu masca pe față,. Prin fund, să bag somonul, vorba aia, în două cuvinte – exclus! Nu intră o bucată așa mare și nici nu e civilizat în public să încerci din astea.
Nein!, zice ea. Legile federale, pandemia, bundespolitzai, inspecktion, pandemie, korona, Alles Klar? Bine, mă, și cât costă vrăjeala? „Acht oiro!”, zice ea cu o față, de parcă a câștigat o dezbatere televizată cu Trump. La care eu: Cum? Adică tot atât cât peștele ăla cu chifla-n coadă? Hai, bine, pa! Bagă-ți masca și peștele în „arch” – fund pentru necunoscătorii limbii lui Goethe, dar în ordinea inversă, masca ultima, să te simți protejată și așteptă clienții.
De certificat nici măcar nu a întrebat. Ea voia să vândă cârpa. În fond, cred că e mai rentabil să vinzi o mască din aia de zugrav cu 8 euro, decât să te mai chinui să faci mâncare și să încerci să o vinzi.
I-aș fi spus și ce i-a spus iepurașul ursului, când a fost la el ca să împrumute o tigaie pentru o omletă, dar sunt un domn și nu folosesc un limbaj trivial, nici chiar la München în aeroport.
Autor: Gogu Orlando