Mărturisesc că la capătul acestei zile sunt copleșit, nu numai fizic, dar mai ales sufletește. Nu mă așteptam să am de la colegii din vârful academiei atâta dragoste și nu îmi revine decât să le mulțumesc foarte, foarte mult tuturor, iar Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a pus cununa peste buchetul academiei, Preafericirea Sa fiind, de altfel, membru al academiei. Vă mulțumesc mult! Trebuie să vă răspund, să spun niște cuvinte la încheierea acestei zile care m-a copleșit, dar mai ales niște cuvinte la încheierea, aș putea să spun, aproape a unui Centenar.
Îmi mai lipsesc cinci ani, poate faceți rabat pentru acești cinci ani. Nu știu dacă îi voi străbate, cum îi voi străbate, cum vrea Cel de Sus. Dar, în orice caz, am avut o viață aproape de nedescris. M-am născut sub un rege și am avut încă un rege, și încă un rege; ultimul a fost o ființă fără noroc și poate nu am avut nici noi norocul de a-l avea. Nu ne-ar fi stricat un conducător de genul acela, nu pentru că era monarh, ci pentru că a fost un om pe care nu poți decât să îl elogiezi, mai ales astăzi, când nu mai e. După aceea, a urmat o tranziție înlăuntrul unui regim, apoi, din ’44, am intrat într-o altă eră, care a durat aproape o jumătate de veac, dar care s-a sfârșit, ca orice lucru pe lumea aceasta. Nimic nu e veșnic! Și s-a sfârșit și iată că de atunci au mai trecut atâtea decenii și suntem într-o nouă eră, nu pot să spun că este cea mai fericită, mai ales a acestei țări. Am avut o țară minunată. Eu o țin minte, pentru că țin minte și Marea Unire. Sărbătorirea Centenarului este parte din mine. Nu vă puteți închipui atmosfera care era atunci. Greutățile erau foarte mari, dar pe vremea aceea ne mai descurcam și noi singuri, nu așteptam numai să ne vină din alte părți. Din nefericire, timpurile acelea au trecut. Dar, oricum, sper că România nouă se va afirma și își va arăta chiar veșnicia, pentru că are totuși o putere de rezistență incredibilă. Este o realitate, și acest lucru trebuie să îl acceptăm.
Au trecut 95 de ani, e imens, pentru că în timpul acesta toate lucrurile s-au schimbat, ca și lumea largă. Eu am fost chiar la începutul marii schimbări, pentru că după Primul Război Mondial a fost o cotitură mare de tot. Dar am trăit toate aceste perioade cu oameni buni, cu oameni răi, cu tot felul de probleme, dar care s-au dezlegat, pentru că totul se dezleagă în viață, într-un fel sau altul. Nimic nu este veșnic, veșnicia e a Celui de Sus, noi suntem niște furnicuțe. Și eu m-am considerat toată viața o furnică cu o datorie primordială, aceea a muncii. Nu e înșelătoare fabula cu greierul și furnica. Din fericire, furnica există și este esențială, chiar dacă nu este însemnată, dar, uneori, contribuția ei este hotărâtoare. Dacă mă duc așa cu reflectorul interior spre un an sau altul, am imaginile lui în inimă și e foarte interesant. Mărturisesc că am trăit clipe foarte grele în cursul vieții, dar nu pot să spun că îmi pare rău de ceva. Nu! Totul a fost în felul său firesc și s-a însăilat și până la urmă rezultatul îl aveți în față. Mai trăiesc! Cât oi mai trăi, Dumnezeu de sus va hotărî, dar încă mai trăiesc.
Mărturisesc că munca mi-a fost ca un motor, când aveam și eu putere mai mare. Din păcate, astăzi, simt că nu mai merg toate rotițele cum mergeau odată, nu mai merge să încep dimineața și să închei la miezul nopții. S-a terminat așa ceva! Pe undeva îmi pare rău. Mi-a plăcut să muncesc, nu a fost nicicând o pedeapsă. Dimpotrivă, mi-a fost baza vieții și baza din toate punctele de vedere, pentru că, grație muncii, iată-mă aici, în fața dumneavoastră, în această postură pe care v-o urez și dumneavoastră să o aveți la un moment dat, dar care e plăcută, când vezi că la un bilanț din acesta final ai o sală plină și colegi dragi, și vârfurile academiei noastre, care au știut să spună niște cuvinte atât de frumoase, de la actualul președinte la fostul președinte și foarte eficientul nostru președinte, și la prietenul Răzvan […]. E foarte plăcută această mare familie a noastră, pentru mine îndeosebi, pentru că, dacă sunt lovit de ceva, sunt lovit de singurătate. Am rămas, într-adevăr, singur pe lume. Am pierdut jumătatea, a trecut aproape un deceniu, și am pierdut și cei doi copii la vârstă matură, aproape că nici nu poți să spui că la vârsta de 60 și ceva de ani este un copil, dar pentru mine rămân niște copii și speram să fie cu mine până la sfârșit, însă, din păcate, nu mai sunt și nu mai e cu mine decât un cățel, care și el are însemnătatea lui, dar nu este un copil […].
Mărturisesc că această omagiere pe care mi-ați dăruit-o mi-a făcut o mare plăcere și s-au spus aici multe cuvinte, unele care mă copleșesc și sunt dincolo de realități, dar în general sunt niște cuvinte care trezesc nu numai amintirile mele, bănuiesc că și ale altora. Pentru mine a fost o zi memorabilă. Din păcate, nu cred că o să mai aveți ocazia să mă sărbătoriți la centenarul veritabil, în cinci ani, dar mă voi strădui pe cât pot să mai fiu câțiva ani viabil. Dar este din ce în ce mai greu. Bătrânețea, mai ales bătrânețea singură, nu este un lucru de acceptat, dar vrând, nevrând, trebuie să o ducem la capăt și să ne facem datoria. Mi-a plăcut să îmi fac datoria toată viața, dar am avut un reper pe care tinerii din ziua de astăzi l-au pierdut: România veșnică. Pentru mine acest lucru a contat înainte de orice. România! Și i-am urmărit ascensiunea, îi urmăresc, mi-e greu să spun salvarea, dar am speranțe că totul se va reechilibra și că vom intra într-o normalitate tare necesară tuturor. Oricum, m-am simțit bine astăzi. A fost o zi deosebită și țin să vă mulțumesc foarte, foarte mult, în primul rând Preafericirii Voastre și domnilor președinți. Mi-ați făcut un dar foarte frumos și vă mulțumesc. Mulțumesc tuturor! Mulțumesc fostului președinte, domnului Haiduc, cu care am colaborat foarte bine în timpul domniei sale și îmi pare bine că îl văd aici.
Sper să mai am ocazia să vă reîntâlnesc anul acesta, în zilele acestea festive, dar și peste câțiva ani, dacă voi ajunge la record. Nu știu, voi vedea. Mă mai gândesc. Vă mulțumesc mult de tot!
Autor: Dan Berindei
Sursa: Art-emis