Abel Dimitriev: “Nicu este o variabilă care își caută singură rezolvare cu o riglă de calcul și cu răbdarea unui tocilar căruia i s-a promis raiul dacă reușește să numere toate firele de praf”

Priviți-l! E o apariție. O hologramă proiectată de la Paris. O vedenie cu chip de ascet rătăcit în balamucul politicii românești. Cu cămașa aia veșnic un pic șifonată, de parcă ar fi dormit în ea pe un teanc de dosare cu autorizații de construcție respinse. Are cearcănele unui programator care a stat trei nopți să înțeleagă codul sursă al României și a descoperit că totul e un mare bug. Părul îi stă ca și cum ar fi fost pieptănat ultima oară cu o greblă, în timpul unei furtuni de idei despre optimizarea rețelei de termoficare. O rețea care seamănă mai mult cu sistemul venos al unui alcoolic în fază terminală. Nu vorbește, ci emite. Emite silabe calculate, propoziții scurte, cu topica unui manual de instrucțiuni pentru asamblarea unui raft de la IKEA, dar în chineză, tradus cu Google Translate de un stagiar pe minimul pe economie.

Vom. Face. Analiză. Implementare. Sustenabil. Algoritm. Punct. Așa vorbește. E un Klaus Iohannis cu soft beta. E un GPS defect care îți tot recalculează ruta spre nicăieri, dar cu o convingere senină că, la un moment dat, o să ajungi la destinația promisă. România curată. Ordonată. Și plictisitoare ca o duminică după-amiază într-un azil de bătrâni din romanul lui Camus. Unde singura distracție e concursul de tricotat ciorapi din lână de lamă virgină. Dar Nicu tot uită că dacă îți duci părinții bătrâni la azi în străinătate sau în România, tot la azil îi duci. Așa e România lui Nicu. Ulei parfumat franțuzesc peste o bubă cu puroi.

Nicușor este ce se întâmplă când un manual de analiză matematică se fute în cur clandestin cu un proces verbal de ședință de consiliu cu toate avizele de la mediu expirate. Iar după aruncă rezultatul în scârbă pe treptele primăriei, învelit într-o hartă cadastrală pe care hienele imobiliare deja și-au marcat teritoriile cu pișat de șampanie scumpă. Când se bucură îi crește pulsul cu 0.3%, iar pupilele i se dilată logaritmic, calculând instantaneu suprafața zâmbetului în milimetri pătrați. Nicu e un hamster care aleargă pe rotița lui made in france până la epuizare, crezând că România o să ajungă undeva. Va ajunge. Mai îndatorată decât era. Dar mai europeană.

Și s-a făcut lumină! Sau, mă rog, s-a aprins un bec economic, cu LED, din ăla cu senzor de mișcare, care se stinge exact când ți-e lumea mai dragă și te împiedici de pragul propriei tale existențe mizere. Nicușor! Nicușor Daniel, zis și arhitectul șef al trotinetelor fără frontiere, a urcat pe tronul de mucava al Cotrocenilor, purtat pe brațe de osanalele unei națiuni în sevraj de mesianism eco-friendly. S-a terminat cu barbaria. Cu fascismul. Cu mitocănia balcanică. Cu ceafa lată și semințele scuipate pe jos. Intrăm, în sfârșit, în rândul lumii civilizate. Adică în rândul ălora care își cer scuze că există și care consideră orgasmul un privilegiu cis-hetero-normativ ce trebuie taxat suplimentar la bugetul de stat.

Delirul a cuprins țara ca o pandemie de inteligență artificială scăpată de sub control. În Piața Universității, mii de tineri frumoși și liberi, cu părul vopsit în culorile curcubeului și cu inele în toate orificiile, dansau o horă eco-futuristă, pe ritmuri de muzică generată de un AI hrănit exclusiv cu discursurile Gretei Thunberg și cu poeziile lui Rupi Kaur. Din loc în loc, grupuri de activiști plantau panseluțe în crăpăturile asfaltului, cerându-și iertare de la mama pământ pentru fiecare metru pătrat de beton opresiv. Aerul vibra de o energie nouă. O combinație stranie între mirosul de patchouli, transpirație de justiție socială și lacrimile de fericire ale unei națiuni care tocmai își descoperise al șaptelea pronume personal.

Influencerii, această castă de preoți ai vidului digital, au intrat în transă mistică. Delia, întâi a tras pe nas toată ketamina rămasă de la ultima petrecere de pe Știrbei Vodă, apoi a făcut live pe Instagram unde a lăcrimat artistic pe un microfon încrustat cu cristale Swarovski și a compus pe loc o odă prea luminatului președinte. O baladă sfâșietoare despre matematica pură a iubirii universale și despre cum integralele ne vor salva de la patriarhat. Live-ul a fost urmărit de șaptejdemilioane de conturi. Majoritatea boți, dar cine mai stă să numere că doar nu suntem fasciști.

Versurile erau atât de profunde, încât necesitau un doctorat în studii de gen și trei kile de broccoli crud ca să le pătrunzi sensul ascuns.

Lora, într-un gest de solidaritate progresistă, și-a anulat toate concertele la zilele comunelor și s-a reprofilat pe recitaluri de poezie post-structuralistă în cafenelele plant-based din Dorobanți. Acompaniată la hang drum de un refugiat sirian non-binar care mai e și ecosexual în timpul liber.

Andreea Esca, cu un zâmbet la fel de imuabil ca moartea și taxele, a prezentat știrile de la ora cinci într-un costum de astronaut reciclat, anunțând că România, sub conducerea luminată a preaslăvitului președinte, va fi prima țară care va coloniza Luna cu o delegație formată exclusiv din persoane trans și activiști pentru drepturile animalelor. Steagul României plantat pe Lună urma să fie, evident, o versiune actualizată, cu toate culorile spectrului LGBTQIA+ și cu o frunză de kale în loc de acvilă.

BRomania, într-un moment de rară luciditate indusă de o supradoză de fair-trade cu ceai verde, a postat un story în care promitea solemn că va face numai glume aprobate de Comisia Europeană pentru diversitate și incluziune, și că toate înjurăturile sale vor fi de acum înainte traduse simultan în limbajul semnelor pentru persoanele cu deficiențe de auz.

Selly a anunțat că își donează întreaga colecție de mașini de lux pentru a finanța un program național de reeducare prin vlogging sustenabil, unde tinerii din mediile defavorizate, adică ăia care comentează pe TikTok de pe telefoane android, vor învăța cum să facă unboxing la produse eco și cum să-și ceară scuze pentru privilegiul de a fi săraci și needucați.

Era o epifanie a generozității, un orgasm al filantropiei de fațadă. Dar adevăratul festin al lingușelii, adevărata simfonie a pupatului în cur cu accente academice, s-a desfășurat în sferele înalte ale intelectualității de carton presat.

Cristian Presură – fizician, bătrânelul cu voce de copil cu corzile operate. Influencerul fizicii slabe, în sensul tare. Cel care crede că totul se reduce la particule și energie, inclusiv Dumnezeu, dorința sexuală și gustul de cozonac. Cel care îți vorbește despre lumină, dar în ochi are întunericul dulce al omului care n-a înțeles niciodată poezia. Singurul fizician român din curtea CERN care s-a hotărât să-ți explice universul cu pixul pe hârtie de matematică și zâmbetul unui măcelar vegetarian. Acest Presură, cu o frenezie demnă de un atom într-un accelerator de particule, a demonstrat matematic, folosind teoria corzilor și trei ecuații diferențiale de gradul șapte, că alegerea lui Nicușor Dan era singura soluție logică și cuantic posibilă pentru a scoate România din gaura neagră fascismului. Publicul, format din alți fizicieni la fel de entuziaști și la fel de rupți de realitatea imediată, a aplaudat frenetic, deși majoritatea încă se chinuiau să înțeleagă cum funcționează o cartelă de metrou.

Teodor Baconschi, butoniera bătrână a creștinismului de salon, genul de bărbat care n-a mai râs din anii ’90 și nici atunci complet, într-un moment de grație divină și inspirație diplomatică, a redactat o nouă carte în care povestea, cu lux de amănunte și cu citate din Sfinții Părinți (traduse, desigur, într-un limbaj neutru), cum l-a întâlnit pe Nicușor Dan într-o cofetărie vegană și cum a simțit pe loc aura de sfânt laic al urbanismului durabil. A comparat programul electoral al preaslăvitului președinte cu Fericirile de pe munte, adaptate la provocările secolului XXI și la normele de poluare Euro 7. Lucrarea este capodoperă de teologie progresistă, un amestec de busuioc, Excel și angoasă existențială de cartier rezidențial.

Mircea Cartarescu, după o lungă tăcere auto-impusă în chilia sa de fildeș și melancolie, a erupt cu un nou roman-fluviu de trei mii de pagini, intitulat Solenoidul matematicianului cosmic sau odiseea fractală a lui Nicușor în metaversul Bucureștean. Criticii au fost uluiți de complexitatea metaforelor și de modul în care autorul a reușit să integreze în narațiune toate cele 47 de volume ale planului urbanistic general al capitalei. Se zvonește că, pentru a scrie cartea, Cărtărescu a învățat pe de rost toate procesele verbale ale ședințelor de consiliu local din ultimii zece ani și că a început să viseze exclusiv în limbaj AutoCAD.

Întreaga presă de calitate, adică aia care trăiește din granturi europene și din publicitate la clinici de detoxifiere spirituală, a intrat într-un soi de extaz prelungit. Editorialele curgeau ca șampania la recepțiile ambasadelor, fiecare mai elogios și mai plin de speranță decât celălalt. Se vorbea despre zorii unei noi ere, despre sfârșitul tranziției (pentru a câta oară?), despre România care își ocupă, în sfârșit, locul meritat în concertul națiunilor civilizate și cu piste de biciclete funcționale. Orice voce critică a fost imediat etichetată drept putinistă, legionară, anti-europeană sau, cel mai mare păcat prezent, posesor de mașină diesel Euro 4.

Așa am să capăt țara de legionari. De acei moșnegi încruntați, cu cămăși verzi mâncate de molii și cu o nostalgie confuză după o Românie ca soarele sfânt de pe cer. Au fost toți trimiși în lagăre de reconfigurare empatică și training în sustenabilitate afectivă. Unde, sub atenta supraveghere a unor tineri terapeuți cu masterate în soluționarea traumelor istorice prin interpretare coregrafică bătrânii legionari au fost supuși unui program intensiv de de-radicalizare. Dimineața: yoga și meditație mindfulness pe mantre progresiste: eu sunt fluid, tu ești fluid, noi suntem fluide. La prânz: cursuri de gătit vegan, unde învățau să facă sarmale din tofu și cârnați din seitan, în timp ce li se explica că proteina animală este un construct patriarhal opresiv. Seara: ateliere de art-terapie, unde erau încurajați să-și exprime agresivitatea reziduală pictând cu degetele curcubee pe busturi de ipsos ale lui Corneliu Zelea Codreanu. Busturi care, la finalul stagiului, erau transformate în căcăstori reciclabile. Cel mai rebel dintre ei, un moș de 90 de ani care încă mai încerca să facă salutul legionar pe sub masă, a fost pus să tricoteze timp de o săptămână fulare în culorile steagului LGBTQ+ pentru o paradă a diversității canine.

Acum, în loc de Ceaușescu, îl aveam pe Nicușor. În loc de socialism multilateral dezvoltat, aveam progresism multilateral fluidizat. În loc de frig și foame, aveam anxietate climatică și intoleranță la gluten.

Dar ce nu înțeleg acești arhitecți ai iluziilor de unică folosință, acești onaniști ai corectitudinii politice, este că Nicușor Dan e un antidot la fel de anost ca boala pe care pretinde că o tratează. E ca și cum ai încerca să stingi un incendiu de pădure cu o pipetă plină cu apă plată cu lămâie. Sau să oprești o avalanșă cu un zid de LEGO construit de copii cu deficit de atenție. Nicu vine cu planuri urbanistice zonale integrate, cu strategii de dezvoltare durabilă pe termen lung și cu slide-uri în Powerpoint care ar adormi și un hipermnezic pe amfetamine. Asta într-o țară unde singura constantă e jaful pe termen scurt și unde durabilitatea e un concept la fel de exotic ca zăpada în Sahara sau bunul-simț în Parlament. El vorbește despre transparență și eficiență administrativă într-un sistem unde șpaga e unitatea de măsură fundamentală, unde dosarele se mișcă doar unse bancnote euro, iar eficiența se calculează în funcție de cât de repede poți sifona un buget public fără să te prindă DNA-ul. Și chiar dacă te prinde, tot există o șansă să scapi cu o suspendare.

Nicușor nu e un lider. E un manager de proiect. Unul conștiincios, dar complet depășit de anvergura problemelor, pus să gestioneze falimentul unei firme care are datorii cât PIB-ul Americii și angajați care fură și hârtia igienică de la baie, și aia folosită. El poate să facă diagrame Gantt impecabile, poate să optimizeze fluxurile de lucru până la ultima virgulă, poate să calculeze cu precizie milimetrică risipa de resurse și numărul de bacterii pe metru pătrat de trotuar nespălat. Dar nu poate să inspire, nu poate să mobilizeze, nu poate să insufle acea fărâmă de nebunie vizionară, acel amestec de curaj și inconștiență de care orice națiune, oricât de căzută în cur ar fi, are nevoie ca de aer pentru a mai spera la ceva. El e omul care îți repară instalația sanitară cu o precizie de chirurg, dar care uită să-ți spună că toată casa stă să se prăbușească din cauza fundației putrede și că în sufragerie tocmai și-a făcut cuib o familie de șobolani mutanți care au învățat să joace table și să ceară taxă de protecție.

Viziunea lui despre o Românie europeană înseamnă susținere de la o hoardă de influcerițe care tocmai și-au făcut un transplant de gene de nurcă siberiană sintetică. Afaceriști cu costume de mii de euro și datorii de milioane. Academicieni care n-au publicat nimic relevant niciodată, dar care țin discursuri sforăitoare despre rolul intelectualului în cetate. Asta e gașca lui Nicușor.

România europeană a lor se vrea o machetă sterilă, făcută la scară 1:1000 în AutoCAD, cu clădiri ordonate, spații verzi impecabil tunse la milimetru de roboței autonomi și cetățeni care se deplasează silențios pe trotinete electrice cu pilot automat, cu zâmbetul înghețat al unor manechine de vitrină dintr-un magazin de produse organice. O Românie din care a fost extras tot haosul balcanic, toată vitalitatea anarhică, toată improvizația genială și toată mizeria autentică ce ne definește, în fond, ca neam. O Românie aseptică, funcțională, unde și ploile sunt programate să cadă doar noaptea, între orele 2 și 4, pentru a nu deranja traficul de biciclete. Un fel de Elveție a Carpaților, dar fără ciocolată, fără ceasuri precise, fără bănci discrete și, mai ales, fără bani. Doar cu reguli. Multe reguli. Reguli despre cum să parchezi bicicleta, cum să respiri aerul filtrat, cum să gândești corect, conform ultimului update de la Bruxelles și validat de un soft de inteligență artificială non-binară.