Recent, m-am trezit abandonat pe un drum de țară unde nu era – mă cutremur să o spun – internet. O așteptam pe nevastă-mea să mă ia, iar ca să-mi omor timpul nu aveam altceva decât propriile-mi gânduri și peisajul.
Peisajul era de-a dreptul spectaculos: vechi stânci wisonsiniene în fundal, acoperite de verdeața verii strălucind în soare. Clopotnița unei biserici splendide pe care tocmai o vizitasem se înălța în această panoramă ca o sabie verticală. Poteca pe care mersesem la biserică avea și un pod peste un pârâu, unde m-am oprit pentru a mă uita la apele curgătoare.
Nu țin minte când a fost ultima oară când am avut atât de mult timp și să nu fac nimic. Poate în copilărie, în după-amiezile lungi de vară, înainte să fiu acaparat de responsabilități, programe, logistică și accesul constant la ecrane. Îmi amintesc că pe atunci era posibil să privesc minute în șir, poate ore, un mușuroi, fără să fiu deranjat.
Acum, fără ecrane, departe de oraș, incapabil să anticipez sosirea nevestei, nu aveam altceva de făcut decât să mă plimb pe lângă apă. Era o fericită neputință. Timpul a încetinit. Am trecut din domeniul acțiunii în cel al ființei. Nu eram „cineva care încearcă să facă ceva” sau „să se ducă undeva”. Eram doar o ființă umană care s-a împiedicat de viață, care s-a împiedicat de lumea prezentă cum rar se înfățișează astfel, uimit de frumusețea ei intrinsecă.
Cu mult timp în urmă, Aristotel ne-a spus că toți oamenii au dorința de a cunoaște, că această „cunoaștere” este într-un anumit sens apogeul existenței umane. Nu a spus „a face”, ci „a ști”. Și asta era tot ceea ce doream eu, când mă aplecam deasupra balustradei podului: să cunosc acest loc, acest pârâiaș care curge mai departe, la km depărtare spre Mississippi și apoi spre golf.
De sute de ori am trecut pe lângă un astfel de loc (sau chiar pe aici), gândindu-mă „e drăguț” și mărginindu-mă la atât. Dar mă înșelam. Cu cât am stat mai mult și m-am uitat la pârâu cu atât observam mai multe, și cu atât mai mult devenea „al meu”.
La un moment dat, a oprit o mașină iar cineva m-a întrebat dacă sunt în regulă. Probabil, se gândeau că vreau să mă sinucid, deși dacă săream de pe podeț nu aș fi făcut altceva decât să mă ud. I-am asigurat că sunt bine. Era chiar atât de neobișnuit ca cineva să stea singur pe un pod uitându-se la peisaj? Poate. Presupun că hainele de biserică și cartea de la subraț întregeau un portret bizar.
Dar nu am lăsat ca aceasta întrerupere scurtă să mă distragă de la importanța ocupației mele. Pe măsură ce priveam la șuvoiul apei, mintea mi-a zburat la Heraclit, părintele atât de multor erori moderne, care s-a folosit de analogia râului pentru a explica că totul e un flux în continuă schimbare. Filosofii bunului simț i-au replicat că apa, poate, tot curge, dar râul e mai mult decât apă. Are o formă identică de-a lungul timpului. Nimeni sănătos la cap nu ar schimba numele unui râu în fiecare zi doar pentru că trece altă apă pe acolo. E același râu.
Unele lucruri rămân neschimbate, precum murmurul constant al firului de apă. Unele lucruri rămân. Sunt lucruri permanente pe care ne bazăm. E un gând mângâietor.
Bineînțeles că nu m-aș fi gândit la aceste lucruri și nu aș fi văzut aceste peisaje dacă nu aș fi fost forțat să o fac. Nu mi-am luat timp liber să merg în natură și să stau degeaba. Cine are timp pentru asta? Dar mă întreb dacă nu ar trebui să o fac. Ochiul, în cele din urmă, vede. Urechea aude cu adevărat. Toată lumea afacerilor, a breaking-new-ului, chiar și problemele personale, rămân în spate (…)
Ironia cosmică a încetinirii ritmului pentru a fi prezent în lume este aceea că în sfârșit îți eliberează mintea pentru a trece dincolo de lume, pentru a te gândi la probleme mai adânci decât bugetul lunar, cina sau cineva va câștiga alegerile.
„Căci şi oamenii de azi şi cei din primele timpuri, cînd au început să filosofeze, au fost mânați de mirare”, scria Aristotel.
Dar pentru a te mira de lume, trebuie întâi să o observi. Acei filosofi au trebuit să se oprească și să privească, să audă, să miroasă, să atingă, să guste. E probabil cel mai important lucru pe care mi l-a reamintit pârâul. Mă întreb dacă putem birui acestă malaise modernă și să recuperăm ceva din lume dacă privim mai des la pârâuri.
Autor: Walker Larson
Sursa: https://contramundum.ro/2024/08/27/a-nu-face-nimic-schimba-totul/