1. Petrolul. Până în 2014, Petrom plăteşte o redevenţă de aproximativ 6% din valoarea petrolului extras, adică nu mai mult de 100 de milioane de euro pe an. Dacă ar negocia redevenţa pe piaţă, s-ar putea aştepta la de cinci ori mai mulţi bani. Contractul de privatizare este păgubos, suspect de păgubos, iar statului îi este aproape imposibil – juridic şi etic – să iasă. Schimbarea legii ar echivala cu un abuz al poziţiei de forţă, iar un impozit suplimentar ar pune România pe harta locurilor de ocolit. Înseamnă asta că nu sunt soluţii? Nici vorbă! Există soluţii comerciale.
Deocamdată, statul este sclavul Petrom, dar în curând va fi invers. Şefii de la Petrom au coşmaruri în fiecare noapte când se gândesc la „hold-up problem” şi se liniştesc în fiecare dimineaă în care statul nu le spune nimic. Chiar dacă au un contract care le asigură liniştea deocamdată, din 2014 statul – singurul furnizor de materie primă – are putere nelimitată de negociere. Asta înseamnă inclusiv puterea de-a cesiona oricui altcuiva.
Statul poate să îşi folosească încă de acum puterea de negociere din viitor. Să propună Petrom o redevenţă de 30% acum, iar – în caz că refuză – o redevenţă de 60% din 2014. Este o cifră nerezonabilă pentru ambele părţi, dar un scenariu clasic de teoria jocurilorNumai că statul are de unde porni negocierea în jos, cu alt cumpărător, în timp ce Petrom şi-ar pierde şi sursa de materie primă şi investiţiile făcute acolo. E vreo problemă? Păi câtă vreme e corect contractual, unde-ar fi problema? Şi statul pierde aproape cinci miliarde de euro în cei zece ani, tot corect contractual.
2.Gazele. 12 miliarde de tone pe an, care în mod normal ar valora 3,5-4 miliarde de dolari. Jumătate sunt extrase de Romgaz, jumătate de Petrom. Iar statul încă impune vânzarea lor la jumătate din preţ. Romgaz pierde, astfel, 800 de milioane de euro pe an.
Cine le cumpără? Când e consumul mic, toată lumea. Când e consumul mare, fie se face un coş, fie cine apucă. De fiecare dată a apucat Ioan Niculae, după ce a ameninţat că fără gaz ieftin combinatele lui chimice dau faliment. A fost salvat de fiecare dată, iar anul ăsta – după criză – a reuşit chiar să urce pe podiumul miliardarilor Români, după Patriciu şi înainte de Ţiriac.
3.Curentul. Mai exact, aşa-numitul „curent ieftin”, produs de Hidroelectrica. Băieţii folosesc faimoasa contabilitate de cizmărie: dacă am moştenit cizmăria de la tata, se cheamă că nu m-a costat nimic. Adică nu includ în bilanţ valoarea mare a investiţiei iniţiale şi nici profitul enorm pe care ea ar fi trebuit să-l aducă după amortizare, pe termen nelimitat. Cât se pierde? Între 500 şi 600 de milioane de euro pe an, în funcţie de cât plouă.
4.Pădurile. Romsilva joacă aceeaşi piesă de prost-gust, a celor câteva milioane de euro profit pe care-l varsă statului în silă. Anul trecut au fost 20. La 4 milioane de hectare, cât administrează, şi la un randament forestier conservator, ar trebui să verse la stat cel puţin un miliard de euro pe an.
5. Resursele minerale. Nisipul costă 36 de bani pe metrul cub. Apa minerală costă 1,5 bani pe litru. Marmura costă 3 euro pe tonă. Anual, statul încasează de aici 20 de milioane de euro, şi pierde cel puţin 100 de milioane.
sursa: standard.money.ro