Sărăcia, povara umilinţei

Sărăcia românilor nu mai este demult un caz izolat, un minim de subzistenţă, o stare de nevoie, ci a ajuns “campioana” umilinţei. Iar acest lucru nu îl dezvăluie doar mass-media, pas cu pas, fără intenţia de a dramatiza… Se zăreşte din orice colţ al ţării. Sărăcirea alarmantă devine stindardul unei lumi altădată bogate. Acum, alungată din Rai.

De la fereastra palatelor guvernamentale sau prezidenţiale sărăcia nu se vede; nu s-a văzut niciodată. Fiindcă nu s-a dorit… La noi, a fost trecută, de mai bine de 20 de ani, la capitolul “În aşteptare”. Un fel de “mai vedem noi, pe parcurs”. Dacă ar fi fost o fiinţă umană şi dacă timpurile ar fi permis, regimul comunist ar fi închis-o cu o mie de lacăte, de teamă să nu evadeze… în spaţiul public. Dacă s-ar putea, în zodia neliniştită a capitalismului agresiv ar fi deportată într-un loc fără întoarcere, pe care până şi Siberia l-ar invidia… Dar nu se poate, fiindcă, paradoxal, se vede…

Dincolo de cifre şi statistici, plaga pauperizării se extinde cu iuţeala secundelor. Sociologii sunt de părere că perioada tranziţiei, prin prăbuşirea dramatică a economiei, a fragmentat societatea românească “surprinsă” pe traseul unui proces rapid de modernizare… Prăbuşirea industriei, după anii ’90, a marcat începutul unui alt tip de umilinţe, tipice lumii capitaliste, în care se calcă, fără niciun fel de resentimente, pe sufletul şi trupul celor ce au căzut în capcana falselor promisiuni poleite. Şomajul şi dispariţia, cu majusculă, a locurilor de muncă au închis acolada zidirii celor mulţi în propriile carapace. Cei apţi de muncă au zbughit-o pe alte continente. “Să plece!”, au replicat unii dintre aleşii noştri. A fost cea mai cumplită ofensă adusă oamenilor ţării. Vigilenţi în ceea ce-i privea, conducătorii destinelor României au tras obloanele. Şi de atunci au rămas în spatele perdelelor dese, făcându-şi deliciile puterii. Aşa a fost amputată încrederea sărăciţilor care se cuvenea să fie protejaţi, cu atât mai mult în condiţiile unei crize economice prelungite. Aţi văzut chipul sărăciei defilând pe ecranele televiziunilor? Al strigătului de ajutor căruia i s-a pus surdină? Disponibilizaţii bântuie printre ruinele fostelor fabrici, culegând din moloz bucăţi din instalaţiile metalice pe care le vând pe doi bani. Între timp, şi în paralel cu apariţia noilor meserii clandestine – între care “culegătorii de fier vechi” –  a început să prospere economia subterană. Cimentul, marmura, petrolul, oţelul, aluminiul, sarea, pădurile, pe scurt bogăţiile solului şi subsolului, sunt pe mâna multor traficanţi (“legali”!) de bunăstare personală. Ştie cineva care este cuvântul potrivit pentru situaţia de fapt? Nici nu trebuie să facă un efort în acest sens, pentru că sensul se rupe în două, definind categoriile de alb şi negru, sub care îşi duc zilele sărăciţii.

E limpede că, în lumea noastră, nu mai există nuanţe intermediare, culori care să învioreze viaţa şi spiritul omului simplu. La rândul lor, intelectualii îşi plâng soarta. Soarta lor şi a profesiei care îşi pierde, treptat, rădăcinile. Nu mai vorbim de pensionari. Ţăranii au fost învinşi de capriciile unei agriculturi haotice. La noi, triumfă neşansa! Dar optimiştii spun că toată această paradă a sărăciei la scenă deschisă are şi un sâmbure de speranţă: “relansarea economică”, această Fata Morgana a triştilor zori capitalişti, de la noi şi de aiurea. O fermecătoare iluzie deşartă ce ne este servită cu mare pompă. Şi, mai nou, cu ofense revoltătoare, de tipul celor proferate la adresa grecilor, de actualul director al FMI, Christine Lagarde: “Ar fi mai bine ca grecii să se uite întâi la ei, să-şi plătească toate impozitele şi apoi să vorbească…” (!!!) Şi nu a trăit experienţa Greciei, nici experienţa României şi nici a altor ţări din Est asupra cărora s-a năpustit valul prefăcut al salvării de sub greutatea Cortinei de fier…

Să nu ne închipuim, aşadar, că linia care despărţea cândva Europa în ţări comuniste şi necomuniste s-a topit pentru a se transforma în aur curat în favoarea celor mulţi şi sărăciţi. Dimpotrivă. Estul a devenit aur pur întru salvarea temporară a Vestului. Sărăcirea României, cu ştirea şi voia foştilor şi actualilor şefi ai puterii, o confirmă. Le sugerăm, totuşi, să recitească Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care statuează că “Sărăcia limitează libertăţile omului şi îl privează de demnitate”. Inclusiv Declaraţia de la Viena, adoptată în 1993, în care se arată că sărăcia extremă constituie o violare a demnităţii umane.

Şi atunci, ne mai întrebăm de unde vine povara umilinţei prin sărăcirea programată a unei comunităţi, a unui popor?!

Veronica Marinescu
sursa: curierulnational.ro