C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Românie, tărâm duşmănit, cu neam blagoslovit

Dumitru ConstantinCu peste trei decenii în urmă am găsit în podul unei case din Bucureşti o hartă în culori cu obiectivele turistice din România Mare, pe care am pus-o pe biblioteca lipită de zidul holului de la intrarea locuinţei, drept care, când venea cu botezul de Crăciun şi Paşte, preotul o stropea cu busuioc, apoi îşi lipea fruntea de ea, rămânând secunde lungi într-o firească rugăciune, şi încheia invariabil „Doamne ajută să fie la fel!”. Mai înainte cu alte decenii, când eram în liceu, un excepţional profesor de Geografie, care, de prin 1950, tot fusese plimbat prin ţară din motive politice şi ajunsese în acel orăşel oltean, ne-a spus la un moment dat: „Dragi elevi, Madridul e celebru şi pentru că fluviul care-l străbate, Guadalquivir, seacă vara, iar pe el navighează… trăsurile! Iar noi, suntem şi noi celebri pentru că nu toate râurile noastre le găsim în harta României!”.

Elevii de atunci din acel târguşor, de unde să „ne prindem” că eminentul nostru profesor ne ţinea o lecţie de Geografie a Istoriei ori de Istorie a Geografiei! La ani buni după absolvirea liceului, când am înţeles la ce se referea, cât şi că poate suferise enorm pentru credinţa lui în acea Românie cu tot ce nu are cuprins însă în harta ei oficială, i-am spus acest lucru la o întâlnire a promoţiei. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar i s-au şi luminat, explicându-ne cât este de mulţumit că măcar acest mesaj al său l-am reţinut şi că, declara dânsul, după cum scrie poetul, „Da, mai avem şi alte râuri!”. Cred că tot atunci DASCĂLUL nostru de suflet şi minte ne-a mai ţinut o lecţie de Geografie a Istoriei sau de Istorie a Geografiei, spunându-ne cât de frumos zice un alt poet, iar după el cel ce a făcut un cântec pe versurile lui, potrivit cărora „Dunăre dacă n-aveam, Jiul Dunăre făceam!”. Timid, dar ferm, tot dânsul ne-a vorbit cu patetism şi bucurie despre 1 Decembrie 1918, în vreme ce noi, ascultându-l, nu mişcam nici pleopele de emoţie!

De aici încolo, amintirile curg în valuri, dar nu cronologic. Ţin minte de parcă ar fi fost ieri, când eram copil de-o şchioapă ne-am dus să ne jucăm la o nuntă, iar acolo, atunci, Moş Mielache ne-a învăţat într-un mod foarte original punctele cardinale: „Bă, împieliţaţilor, ne-a zis el, să ştiţi şi voi: Răsăritul este locul încotro se îndreaptă trenurile marfare pline cu cereale sau dinspre care se întorc goale! Că Apusul, Nordul sau Sudul vă sunt lesne de ghicit!”. Când, la şcoală, chiar la ora de puncte cardinale, i-am dat acest răspuns învăţătoarei, ea a leşinat de-adevăratelea… În februarie 1977, am fost în URSS, cu un grup de jurnalişti români şi am ajuns la Doneţk, un oraş de minieri din bazinul Donbasului. La un moment dat am fost invitaţi la un spectacol într-o Casă a sindicatelor. Am luat loc în sala plină şi, puţin mai târziu, chiar din rândul din spate, am fost abordat cu precauţie într-un impecabil grai moldovenesc ce nu-l pot reproduce, oricâte eforturi aş face. Un bărbat între două vârste nu mai ştia cum să-şi exprime bucuria că eram acolo şi se poate vedea şi vorbi cu noi. Cât a durat spectacolul nu am văzut nimic pe scenă, vorbind întruna cu el. Ne-a întrebat la ce hotel stăm, iar a doua zi seara, când am venit din locurile unde am avut program, el era în holul hotelului, cu o damigeană de vin roşu de pe acele meleaguri. În ce mă priveşte, aveam o ploscă, în care i-am pus o sticlă de coniac Segarcea şi i-am dăruit-o. S-a codit vizibil. Până la urmă a luat-o şi mi-a spus printre lacrimi: „Bunul (bunicul – n.n.) meu de la Soroca avea una la fel. Dar, când au venit polcovnicii (coloneii – n.n.) Armatei Roşii, i-au luat-o, au urinat în ea şi au pus toată familia să bea, pedepsindu-ne şi astfel că suntem români! Asta este amintirea mea cu o ploscă…”.

Tot pe atunci, într-o revistă literară bucureşteană apăruse poemul „Dacii liberi” şi ştiu sigur că ambasadorul sovietic aflat la post în România – parcă se numea Drozdenko – s-a dus val-vârtej la şeful partidului şi statului să protesteze întrucât „cenzura dăduse drumul unui asemenea document anti-sovietic!”. Ştiindu-se cu musca pe căciulă, cei de la Răsărit aveau o sensibilitate ieşită din comun ce se manifesta când te aşteptai mai puţin.

Nu mai vorbesc despre „epopeea „Doinei” lui Eminescu, pe care sute ori mii de politruci alogeni au făcut pe dracul în patru spre a o bloca ori pentru a da la ars cărţile în care era inclusă. Aşa s-a ajuns ca volumul „Poesii” de Mihail Eminescu, apărut la Editura Librăriei SOCECU & Comp.- Bucureşti 1884, prefaţat de T. Maiorescu, să devină extrem, extrem de rar. El avea un cusur impardonabil: la pag. 175 se găsea neuitata „Doină”, cea care începe astfel: „De la Nistru, păn’ la Tissa/ Tot Romănul plănsu-mi-s’a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate”. Până la urmă, chiar în mai 1989, Editura Academiei a scos în condiţii impecabile acel volum, reparând o eroare ce tindea să devină istorică. Împreună cu mulţi alţi colegi, vorbeam ostentativ nu despre „Doină”, ci despre poezia de la pagina 175 din volum şi toţi ştiau despre ce este vorba. Cum în alte vremuri predecesorii noştri vorbeau despre „Mioriţa”, Rovine sau Podu Înalt, de pildă, eu şi alţii, deloc puţini, evocam adesea poezia lui TUDOR ARGHEZI „MAMĂ ŢARĂ”, profund actuală:

„Maică, mulţi te-au duşmănit
Că eşti neam blagoslovit.
Unde sapă sapa locul
Sare din pământ norocul.
Ai pămînt şi ape multe,
Vîntul stă să ţi le-asculte,
Şi izvoare
Călătoare.
Crapii-n ele-s cît berbecii,
În pomi piersici cît dovlecii,
Pepenii de zahăr roşu,
În grîu spicul cît cocoşu.
Pui un bob, din el răsare
Mia de mărgăritare:
Dulce binecuvîntare.
Fiecare fir de vînt
Îl adie un descînt,
Fiecare stea de sus
Îl mîngîie cum l-ai pus.
Noaptea-l coace şi ea, luna,
Caldă lui întotdeauna
Şi pe cîmp cu ceru-n faţă
Cîmpul pletele-şi răsfaţă.
În adîncul lui tresare
Altă vatră de izvoare
(Ţi-a făcut destinul semnul)
Untul negru, undelemnul.
Florissant, 23 august 1964”

sursa: cotidianul.ro
Autor: Dumitru Constantin

Related Posts

One Response “Românie, tărâm duşmănit, cu neam blagoslovit”

  1. N. Lupu says:

    Tin minte ca prin 1963 parinti mei au reusit sa cumpere un aparat de radio “Popular” la care ascultam cele doua programe romanesti existente. Fire curioasa invarteam butoanele si din intamplare am dat peste programul in limba romana a Chisinaului si am ascultat si un program de muzica populara moldoveneasca. Am fost pur si simplu miscat si mi-am intrebat parintii: unde este Chisinaul? Acestia desi oameni simplii mi-au raspuns vizibil incurcati: Pai sa vezi Basarabia a carei capitala este Chisinaul a fost a noastra a romanilor, dar prin vitregia soartei vecini de la rasarit au devenit stapani ei. Copil fiind la cei 9 ani nu am inteles prea bine, abia in anul 1968 cand Ceausescu a luat atitudine impotriva familiei comuniste din care faceam si noi parte am inteles dimensiunea raptului.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss