C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Prinşi în fustele Justiţiei (II)

* “E mai uşor să apăraţi decât să acuzaţi, nu-i aşa?”, mă întreabă cineva, cu un soi de curiozitate insinuantă. “Dimpotrivă”, îi răspund din prima, fără vreo explicaţie. Păi, acuzatorul n-are cu nimeni o relaţie contractuală, statul, ca titular al acţiunii penale, e o construcţie impersonală. Nu te trage niciodată de mânecă pentru a-ţi reproşa ceva anume. Cu statul ăsta în spate te simţi puternic, într-atât de puternic încât faci din lege o jucărie din plastilină.

Pe care, deseori, o forţezi după bunul plac, doar-doar ajungi unde ţi-ai propus în anchetă. Cu timpul începi să crezi că-ţi este permis orice, că eşti mai presus de legi. Oamenii care îţi intră în birou sunt vinovaţi pe jumătate, rămâne ca tu să decizi restul. În mâna ta stă libertatea lor, şi cine este curat în totalitate? Din scaunul în care te închipui infailibil şi inamovibil, nuanţele îşi pierd importanţa şi chiar dispar, ca să nu te încurce cumva în chirurgia judiciară. Pe când apărătorul lucrează tocmai cu bucata asta de omenesc, sensibilă şi dureroasă.

Fiecare individ este o poveste de emoţii şi lacrimi şi de aceea nu-l poţi ignora, apar sentimentele, resentimentele, remuşcările, prejudecăţile, mustrările, sufletul adică. În relaţia contractuală cu clientul pui nu numai ştiinţa ta de carte, ci şi hălci de suflet, căci altfel nu e de conceput. Şi cum Dumnezeu să fie mai uşor să aperi? Cum, când e atâta omenesc în cazna apărării?

* Undeva, pe întinsoarea judiciară a României, pe masa completului de judecată, observ un calendar. Triunghiul de carton în care sunt înşirate zilele şi lunile finitudinii noastre înţărcuite cronologic are pe latura dinspre public un moto luat parcă din teatrele de comedie. “Râzi mai mult, fii mai vesel!”, scrie stupefiant pe dreptunghiul de hârtie aşezat acolo de o mână neinspirată. Şi cinică deopotrivă, pentru că cine e în stare să se veselească în sala în care, adesea, plâng şi victimele şi criminalii? Să râzi când un semen de-al tău e condamnat la ani grei de temniţă? Ori când violatorul sau tâlharul e achitat? În Infern nu se râde, oameni buni, şi nici pomeneală de veselie! Iar justiţia penală e taman faţa pământeană a Infernului…

* Justiţia nu-i decât un “mecanism complicat înadins, cu ajutorul căruia fiecare din adversari luptă să ajungă cât mai târziu la numărul 350 – adică la judecata definitivă. La dreptate – când se întâmplă ca o hotărâre să fie într-adevăr şi dreaptă…” Ca jurist nu am a-l contrazice pe ilustrul meu coleg, Cezar Petrescu, dar o remarcă se impune totuşi. Adesea, lentoarea asta deloc nouă a “mecanismului” e singura cale spre o hotărâre dreaptă. Fiindcă, se ştie, “politica e moartea noastră”, a românilor, aşadar implicit şi a ideii de justiţie. Iar când magistratul se subordonează politicianului, menirea avocatului e tocmai întârzierea verdictului.

Timpul toceşte pofta de răzbunare penală sau de şantaj prin mijlocirea judecătorului, le face inactuale. În culisele dosarului, între termenele lungi, părţile beligerante au răgazul tranzacţionării, şi atunci interesul condamnării “proscrisului” dispare. Îi ia locul altul, mai stringent. Păpuşarii din Justiţie se schimbă întruna, şi de aici priorităţile mereu altele în trierea inculpaţilor din motive politice.

“Complicarea înadins” a Justiţiei este, nici mai mult, nici mai puţin, reacţia de apărare a sistemului împotriva abuzului din afară, îndeosebi dinspre statul discreţionar. Un proces penal rapid în România, în pricinile comandate politic, înseamnă anularea oricărei idei de justiţie, aşa că nu vă pripiţi cu modelele de import!

* “Judecata e ca apa, rupe unde poate”, mi se destăinuie, oftând amar, un bătrân magistrat. A ieşit de-o groază de ani din sistemul judiciar şi distanţarea asta îl sileşte la luciditate. La remarce necuprinse în studiile oficiale asupra Justiţiei de la noi. Aşadar, unde malul e şubred, judecata înaintează cu bolboroci şi macină sorţi, e exemplară. Dură, dar dreaptă, chipurile! Dimpotrivă, unde malul e întărit cu fel de fel de proptele, judecata o ia îndărăt, îşi caută altă albie. Trăieşte doar refluxurile. În România, ca să ai maluri solide, e nevoie de “stabilopozi” politici ori “necivili”. În rest, eşti în bătaia valurilor…

* “Ca om simplu n-aş vrea să am un proces în România”, ne-o spune pe şleau preşedinta Uniunii Naţionale a Judecătorilor.
Şi când te gândeşti că Duiliu Zamfirescu era de părere că “Dacă vrei să judeci, trebuie să aibi puterea de a te desface de nenumăratele prejudecăţi ce-ţi întunecă vederea”! Şi, atunci, cum o mai judeca oare doamna magistrat, că zicerea dumisale e ditamai prejudecata? Sinceritatea îi e dezarmantă şi face de prisos orice comentariu. E definitivă şi irevocabilă, ca o hotărâre executorie. Dar o speranţă pâlpâie totuşi: să urcăm fiecare din categoria de “oameni simpli” în cea de “oameni speciali”. De inşi privilegiaţi ai Justiţiei, cu imunităţi felurite, de “rude bune şi atente” ale acesteia.

Marian Nazat

sursa: adevarul.ro

Related Posts

One Response “Prinşi în fustele Justiţiei (II)”

  1. Frumos scris, trist pe fond. Un coleg din baroul din Paris.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss