C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Patriotismul: ratiuni si pasiuni

Patriotism a devenit, la noi,  o vocabula non grata. Tocmai acum, în democratie când, daca veneram cu adevarat o valoare, aceea este libertatea de expresie. Stim si de ce a devenit non grata – pentru ca, dezlegând-o de mutenia la care o condamnase comunismul primar, stalinist, regimul ceausist  a aclamat-o violent, pâna la epuizare si pâna  la dezgust, sacrificând-o pe altarul ideologiei si al dictaturii; a vidat-o de sensul umanismului democratic mostenit din antichitatea greaca si romana, pentru a-i inocula viciile unui nationalism degenerat. Astazi, însa, când o epuram din vocabularul nostru civic lasând-o, înca o data, prada politicienilor si politicianismului, nu facem decât sa desavârsim o eroare. Caci asemenea unui cuvânt  folosit abuziv, cel pe care îl scoatem din uz, „lucreaza“, la rândul lui, asupra noastra: ne suprima capacitatea de a sesiza si numi o realitate, ne priveaza de bogatia unui înteles. Faptul însusi de a-l trata cu dispret ori de a înceta sa-l rostim sau scrie ne conduce spre o alta structura interioara, ne tulbura imaginea de sine.

Nu ma voi opri, însa, la notiunea de „patriotism“, nu ma intereseaza aici o abordare a lui conceptuala. Voi trece direct la cele doua  întrebari apasatoare, pe care, în anii de dupa Revolutie am avut toata grija sa nu le zgândarim.  De parca am fi putut scapa de ele îngropându-le sub tacere, când amândoua tin de un sentiment caruia  identitatea noastra si conditia de  cetateni români – autohtoni sau emigranti – îi sunt, macar în parte, datoare.  Asadar: suntem noi, românii, patrioti? Si daca nu (mai) suntem, de ce ar trebui sa fim?

La prima întrebare as raspunde da, fara sa ezit, dintr-o pornire fireasca. Dar ma descurajeaza prea multe argumente contrare. Ma voi retine, prin urmare, spunând cu jumatate de gura: depinde. Citind zilele trecute presa constat fara satisfactie ca un sondaj ISRA Center ajunge, statistic, la o concluzie asemanatoare. Reprezentativ pentru populatia urbana, sondajul arata ca doar 41% dintre români sunt patrioti, ca tot astfel sunt doar 30% dintre tinerii nostri cu vârste între 20 si 24 de ani, pe câta vreme cei cu venituri reduse se simt mai putin datori sa fie patrioti decât concetatenii lor înstariti. În România, însa, nu mai intereseaza pe nimeni daca esti sau nu patriot, nici nu se stie daca e bine sau nu sa fii, iar daca totusi esti, atunci este mai întelept sa nu te manifesti spre a nu contraria pe cineva, sfârsind prin a te umple de ridicol. Nu stiu cum arata în sondaje alte natiuni, daca si-au crescut fiii mai simtitori decât a noastra, dar nu pot sa nu vad o legatura între reputatia unei tari si atasamentul bravilor ei cetateni. Tot asa cum nu pot sa nu observ ca, judecând dupa comportament, noi, românii, am ramas un fel de adolescenti, mereu burzuluiti, mereu în raspar, gata în orice moment sa intram în disputa „cu tara“. Lasa  ca în vorbirea curenta nu prea facem diferenta între patrie, tara, stat, ceea ce pâna la un punct nu e complet gresit, dar am deprins si prostul obicei de a da una-doua vina pe „tara“ si pe „stat“, în loc sa îi tragem la raspundere pe cutare si cutare cetatean daca sunt vinovati. Este aceasta un fel de ratacire logica, probabil, pentru ca daca te apuci sa acuzi tara sau Statul, doar asa, în  general, la deruta, fara a identifica macar un interlocutor din rândul celor care le reprezinta politic si administrativ, înseamna sa nu iei nicio atitudine, neluînd nicio atitudine sa nu rezolvi nimic, sa arunci doar în stânga si în dreapta cu vorbele. Mai neplacut este ca, în fata unei atari situatii, sentimentul de neputincioasa revolta este atât de intens încât adesea cadem în capcana unei simtiri scindate: iubim România, dar urâm cu putere Statul.  Axioma gaullista – Il n y a de France que grace à l’Etat, nu si-ar gasi usor – ba uneori deloc – parafraza în mintile noastre.

Dincolo de asta, într-o lume atât de schimbatoare ca a noastra, multe dintre ideile  pe care le consideram pâna acum rationale, risca sa îsi piarda putin câte putin ratiunea în contact  cu altele, care ne asalteaza si ne domina, fie si numai  prin forta noutatii, fara ca noi sa avem taria propriei convingeri. Convingere care ar trebui, în fine, sa se verifice si sa se consolideze nu din auzite, nu prin imitare, ci printr-un efort propriu – individual si colectiv – de reflectie, confruntare si delimitare prin asumare. Dar, daca vorbim despre patriotism, o ocazie ni se ofera parca de la sine: sa ne raportam la „ideile irationale“ ale Drului Albert Ellis, în rândul carora sunt asezate si „sentimentele patriotice“. Potrivit creatorului terapiei rational-emotive si comportamentale, spre deosebire de cultura, care „are o realitate palpabila“ multumita limbii, literaturii, traditiilor si exprimarilor artistice, patria nu este  decât „un concept bazat pe o realitate virtuala“. Iar sentimentele patriotice, pe care ni le „inculca“ guvernantii  si politicienii,  sunt pure „manipulari“. În ce ne priveste, noi, românii, folosim, cum spuneam, cu  lejeritate cuvintele patrie, tara, stat, ca sinonime. Si nu gratie  vreunei manipulari comandate politic, ci  pentru ca, în perceptia noastra, si în mentalitatea noastra, ele acopera una si aceeasi realitate – teritoriu, limba, cultura.  Prin urmare, ele au sau ar trebui sa aiba, din punct de vedere afectiv, pentru noi, una si aceeasi valoare. Cât despre rafuielile noastre cu Statul, asupra caruia se dovedeste ca, mai nou, adoptam o perspectiva deviata, ele sunt deplorabile defulari, caci nu Statul în sine ne supara, ci guvernantii  care i-au deturnat destinul social, protector, si îl conduc, destul de controlat, la dezastru.  Si atunci, îmi vine sa zic ca în România suntem în situatia paradoxala în care ar fi mult mai necesar  sa-i manipulam noi, cetatenii, pe guvernanti ca sa-i facem patrioti, iar nu guvernantii sa ne manipuleze pe noi.

Fapt este ca, patriotismul, daca ne este „inculcat“ sanatos – nu prin propaganda, ci prin educatie – tot astfel se si manifesta, inspirând solidaritate în jurul unor cauze nobile, asa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria tarilor lumii. El este o calitate în egala masura individula si sociala. În propria tara, dar si în oricare alta de pe glob, te face sa te simti mai bine în pielea de cetatean. Un emigrant, bunaoara, va fi mai apreciat si protejat oriunde se va stabili daca  prezinta anumite garantii morale: printre acestea, respectul si afectivitatea fata de tara în care se stabileste, fata de valorile pe care le detin în comun si le cultiva cetatenii ei.  El însusi îmbogateste locul stramutând acolo,  limba, traditiile si cultura în spiritul carora a crescut în patria sa. Astfel, un stat poate gazdui mai multe culturi. Aceasta este, de altfel, si principala semnificatie a multiculturalismului  în viziunea Uniunii Europene.

Se spune ca Europa a  cunoscut pâna acum trei generatii de emigranti. Perspectiva convietuirii cu ele au determinat tarile de adoptie sa caute mereu solutii de integrare. „Frankfurter Allgemeine Zeitung“ se întreba la un moment dat daca „bilingvismul poate facilita integrarea“. „Berlingske Tidende“ era de parere ca „religia crestina ar fi de ajutor în procesul de integrare“. Si propunea ca „tot mai multi tineri musulmani sa fie scolarizati în centre crestine pentru ca în ele ar învata valorile daneze si bazele de întelegere ale democratiei“. Un alt ziar danez, „Jyllands-Posten“ sustinea ipoteza potrivit careia „toti copiii din toate clasele sociale si din diferite tari de origine ar trebui sa urmeze aceeasi scoala“. În 2008, în pragul alegerilor care aveau sa-l faca pe Ahmed Aboutaleb, musulman de origine marocana, fiu de imam, primar al Rotterdamului, ziarul olandez „Trouw“ opina ca „un primar cu doua pasapoarte ar însemna un mare progres pentru integrare“. De atunci pâna acum, tarile occidentale care au avut nevoie de emigranti si-au diversificat solutiile, dezvoltând pentru noii veniti programe pentru a-i ajuta sa se adapteze si sa se integreze. Sa se adapteze si sa se integreze, fireste, în baza unor drepturi si a unor  obligatii civile. Programele includ obligatoriu însusirea limbii nationale, a culturii, traditiilor si obiceiurilor, a legislatiei, a practicilor si comunicarii sociale, a unei conduite morale în spirit civic si patriotic. Teoretic, tot ce trebuie pentru ca emigrantul, odata ce s-a stabilit într-o tara straina, sa aiba raporturi functionale cu societatea, cu cetatenii ei si sa nu se simta depeizat. Teama mi-e, asadar, ca multi dintre tinerii nostri care intra astazi în procentul de 70% nepatrioti, si se vor decide cândva sa emigreze, vor avea probleme de adaptare, de integrare si îsi vor schimba mentalitatea. Vor întelege abia în tarile de adoptie ca patriotismul înca mai este o datorie cetateneasca. Ce nu te învata parintii si  scoala, te învata, nu-i asa?, viata.

Si-apoi, ce putere pilduitoare mai poate avea învatatura parintilor si a dascalilor, câta vreme argumentele morale sunt, acum, atât de usor de rasturnat, inclusiv din cauza precaritatii  pledoariilor. Si pe ce sa se sustina si  cât sa se sustina si acestea, când spectacolul pe care îl prezinta întreaga societatea pare deja  diabolizat? Ce poate fi mai rau, mai devastator pentru niste tineri decât sa le perverteasca si sa le stârpeasca sufletul adultii? Sa le curme, din fasa, orice speranta? Sa-i dezmosteneasca de propria tara prin demagogie, minciuna, viclenie, tradare, hotie, jaf, asa cum fac, pe rând, cu tinerii nostri  politicienii si guvernantii.

În 1994 a fost promulgata, la noi, Legea 75 care stipuleaza intonarea imnului national al României în toate scolile primare si gimnaziale. Ca urmare, copiii îsi fac datoria si îl cânta la începutul programului zilnic, daca nu cumva, peste noapte, li s-a închis scoala. Si ministrii nostri, la începutul mandatului, îngâna imnul national si jura cu mâna pe Biblie ca îsi vor darui „toata puterea si priceperea pentru propasirea  spirituala si materiala a  poporului român“. Desi nu îsi respecta juramântul – cu pricepere îsi slujesc doar propriile interese –, unii dintre ei  tin sa si-l depuna, cu aceeasi credinta, la începutul mai multor mandate. Fara sa vada nimic rau în aceasta staruitoare ambitie: e felul lor de a fi patrioti.

sursa: revistacultura.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss