Paraziţii istoriei naţionale

“Când dezastre ca acesta au loc stăm împreună oricefel de neînţelegeri meschine am avea. Nimeni nu este democrat sau republican, suntem toţi americani care privesc unul la altul”, spunea in urmă cu nicio lună, preşedintele american Barack Obama, aflat în vizită în statul american Louisiana, lovit de uraganul Isaac. Pagubele s-au cifrat la 2 miliarde de dolari, iar în sinistru muriseră zece persoane. La faţa locului, Obama nu s-a sfiit să se lase flancat atât de politicieni locali democraţi, dar şi de republicani.
Câteva mii de kilometri mai la vest, în România, nu avem uragane,  ci doar un marasm social şi economic ce ţine de 20 de ani. Solidaritatea americană în faţa provocărilor, căutarea în comun a soluţiilor, acceptarea adversarului politic ca sursă de posibil ajutor, este înlocuită de ironia ieftină, de persiflarea adversarului politic, de nimicirea sau minimizarea sa.
Premierul Victor Ponta promisese public, inclusiv în faţa lui Barroso că în România războiul politic s-a sfârşit. Cu toate acestea, el nu s-a sfiit ieri să opineze că preşedintele Traian Băsescu “şi-a dat cu părerea” în privinţa propunerilor Bruxellesului referitoare la uniunea bancară europeană. Decizia aparţine Guvernului, Parlamentului, BNR. Băsescu, a lăsat să se înţeleagă premierul Ponta are tot atâta cădere să se pronunţe cât are un agricultor din satele Bărăganului.

Episodul menţionat este unul trecător, însă exprimă modul de a face politică din România. Ura din politica românească  ţine nu de câteva luni, ci de 20 de ani, chiar dacă ani buni doar a mocnit. Ura se impune ca model pentru întreaga societate românească. Contribuabilul vede în Fisc duşmanul său, acesta îl tratează ca pe un virtual hoţ, electoratul urăşte Parlamentul pe care l-a ales, politicienii se dispreţuiesc reciproc, sunt detestaţi la grămadă doctorii prea spăgari, preoţii hulpavi, funcţionarii leneşi, cei înstăriţi veniţi din afară cu bani, străinii care deschid firme, angajaţii îşi detestă angajatorii, aceştia urăsc statul, automobiliştii urăsc benzinarii, pensionarii săraci îi urăsc pe cei bogaţi, cu pensii speciale. Societăţii noastre îi este specifică ceea ce Emile Durkheim numea solidaritate mecanică, o formă primitivă de organizare în care părţile nu cooperează, formă opusă solidarităţii organice a societăţilor moderne. Suntem ţinuţi împreună nu atât de interese comune, de speranţa că putem progresa alături şi împreună cu cei de lângă noi,  cât de un bici nevăzut, neavând soluţia scăpării, alta decât emigraţia.

Situaţia este cauzată de politicieni. Adevăratelor probleme ale societăţii româneşti – structurale dealtfel şi imposibil de rezolvat în perioada unui mandat electoral, cum sunt emigraţia, disoluţia familiilor în urma plecării la muncă a capului acestora în vest, divorţul, şomajul, sărăcia, subdezvoltarea, precaritatea serviciilor de sănătate le sunt substituite de către politicienii din ambele tabere false probleme.

Potrivit Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, dacă în 2000 cei mai săraci 20% erau de 4,5 ori mai numeroşi decât cei mai bogaţi 20%, prima categorie a ajuns în 2008 de 7 ori mai numeroasă.   “Limitarea inegalităţii nu este “Limitarea inegalităţii nu este în niciun fel o preocupare politică”, notează ICCV într-un raport de cercetare adăugând că la toţi indicatorii suntem pe primul sau al doilea loc în Europa. “Cât de bogaţi pot ajunge unii, cât de săraci pot ajunge alţii?” ar fi o întrebare ce ar merita răspunsul politicienilor.

Inmulţirea locurilor de muncă, destinul economiei româneşti într-un peisaj european bazat pe competitivitate, eliminarea şomajului, readucerea celor plecaţi la muncă în ţară, construirea unui mediu de afaceri atractiv, îmbunătăţirea educaţiei, sănătăţii, justiţia socială, reforma sistemului de pensii şi sănătate, sunt idei omniprezente în alegerile din alte ţări, iar alegătorii sunt atraşi cu soluţii la aceste probleme. Impotenţi din punct de vedere a guvernării unei ţări şi incapabili să găsească soluţii la aceste probleme, să propună naţiunii valori care să  cristalizeze relaţiile sociale, politicienii ne dau la schimb ca subiect alternative ura, circul ieftin, vor obţinerea puterii absolute, eliminarea adversarului şi îşi transformă competitorii de pe scena politică în inamici publici, persuadându-ne că suntem acolo unde suntem deoarece ne-au condus ceilalţi. Lupta politică se dovedeşte o băşcălie, un spectacol steril de stadion, de urmărit cu inima la gură şi cu punga de seminţe în braţe, dar în care suntem cu toţii sacrificaţi.

Când vorbesc de cele petrecute în urmă cu zeci, sute de ani, istoricii au obiceiul să separe grîul de neghină. Rămâne ceea ce a fost important, dăinuie ceea ce a schimbat ceva în bine. Istoria României este o sumă de fapte mari făcute de oamenii care ne-au condus. Ce va reţine istoria peste 50-100 de ani despre prezentul nostru? Ce va rămâne din Traian Băsescu, din Victor Ponta, Crin Antonescu, Adrian Năstase, Emil Constantinescu sau din Ion Iliescu? Care sunt acele fapte ale liderilor nostri ce vor traversa veacurile si vor fi considerate pietre din temelia statului român? Talk-show-urile? Parti-priurile? Loviturile de palat cu spoială democratică şi cu susţinere televizată? Alianţele politice conjuncturale condimentate cu trădări şi replieri dâmboviţene? Fanfaronadele, declaraţiile găunoase şi umflarea sterilă a muşchilor? Nimic din toate acestea nu vor avea parte de lauda istoriei.

Autor: Doru Cireasa

Sursa: romanialibera.ro