C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Omul sau Sistemul?

Probabil nimic nu marchează mai mult epoca noastră ca un număr redus, dar semnificativ de erori făcute cu ceva timp înainte, dar ale căror roade astăzi se văd. Există în viaţa fiecărui om, dar şi în cursul lumilor, decizii aparent uşor de luat şi ale căror consecinţe se dovedesc de neimaginat pentru cei… lipsiţi de imaginaţie (în sensul înalt pe care-l dă Ibn ‘Arabî, de facultate a cunoaşterii spirituale, şi nu în accepţiunea vulgară, de visăraie nestrunită). Anumite reflecţii, care par încărcate cu atât bun simţ cartezian încât acced la statut de axiome indiscutabile, se dovedesc până la urmă roase la rădăcină de viermele ignoranţei.
O astfel de nerozie, adânc înfiptă în mentalul democraţiei, este faimoasa soluţie a separării puterilor, imaginată de Charles de Secondat, Baron de Montesquieu. O învaţă elevii de şcoală la orele de educaţie civică, e scrisă negru pe alb sau cel puţin subînţeleasă în majoritatea constituţiilor din lumea largă, e invocată în presă, la tribunele parlamentelor. E impusă cu de-a sila naţiunilor călcate în picioare în războaie, constituind unul din criteriile majore ale partajării statelor în ne şi democratice.

Rămâne nu mai puţin o nerozie, una neaşteptat de longevivă, dar o privire atentă o demontează şi-i vădeşte caracterul profund fals. Găselniţa francezului s-a dorit o soluţie filosofică la apucăturile monarhiei absolutiste franceze, considerate de el inacceptabile. L’Etat c’est moi nu e deloc o frază drăguţă, mai ales venită din partea unui rege care-şi petrece cele mai plăcute ceasuri jucând prin piese de teatru de inspiraţie barocă, distribuit în roluri bombastice, asta când nu e în căutarea unei noi amante care s-o înlocuiască pe cea veche. Cu alte cuvinte, le système c’est moi – restul sunt doar rotiţe minuscule într-un imens mecanism-anexă, depersonalizaţi, simpli executanţi plini de pendaterie şi credincioşi până la anularea propriului intelect. Văzută din prisma aceasta, proiecţia separării puterilor în stat ţine de vivisecţia politică: dacă bucăţica din Ludovic XIV care se ocupă cu legislativul se învârte pe o orbită imaginară, la ceva distanţă de bucăţica executivă şi de bucăţica judecătorească, sistemul nu mai are vreme de bazaconii artistico-erotice. Ba dimpotrivă, capătă ceva din frumuseţea rece şi implacabilă a elipselor planetare din hărţile stelare ale astronomilor.

Omul sau sistemul? Cine guvernează pe cine? Este imposibil, dacă eşti cât de cât familiar cu încrengăturile neverosimil de complicate ale relaţiilor dintre vasalii şi suzeranii Evului Mediu, cu bucuria de a trăi despre care vorbeşte Johann Huizinga şi a cărei expresie incontestabilă sunt fantasticele catedrale ce ni s-au păstrat, dacă analizezi lucid traiectoria unui Saint Bernard, unei Jeanne d’Arc, veniţi de nicăieri, dar capabili să schimbe faţa lumii – este imposibil, spun, să nu înţelegi că cei dinaintea noastră optaseră, irevocabil, pentru Om. În opţiunea societăţilor tradiţionale, sistemul poate fi asimetric, vicios, dezechilibrat, dacă Omul e vrednic de numele său, lucrurile vor merge bine, atât cât se poate de bine în lumea noastră tranzitorie. Iar dacă lucrurile merg prost, sau insuportabil din punctul nostru de vedere, atunci de vină e micimea omului, inapt să se actualizeze plenar în aerul aspru al spiritualităţii. Sistemul e secundar, aproape nu contează în raport cu Omul, la fel cum nimănui nu i-ar trece prin cap să ia în calcul culoarea atunci când caută un cal pe spinarea căruia să pornească spre cruciadă. Sistemul îl primeşti moştenire, e doar o sumă de repere care trebuie păstrate cu pietate, pentru că vin din buni-străbuni, dar care până la urmă n-au valoare per se. Aşa au gândit veacurile creştine.

Teza iluministă, în care ne încăpăţânăm noi să credem astăzi, este contrarie. Omul e slab, coruptibil şi singura lui şansă de a-l păstra intact este să-l ferim de orice posibilitate de decădere, ne-a transmis Montesquieu. Să facem deci un sistem raţional care să-l ferească pe om de orice eroare, transformându-l astfel într-o fiinţă perfectă şi fericită. Înainte de a fi un sofism, e o eroare teologică, pentru că Sfinţii Părinţi ne-au spus că virtutea nu se naşte dacă nu e încercată de ispită. Cel care nu munceşte n-are rost să se laude cu absenţa greşelilor, iar femeia slută nu trebuie să afirme că nu e curvă. Arşi de ispite, vizitaţi de demonii duplicitari, ne prăbuşim în propria noastră găunoşenie, sau dimpotrivă, ieşim puternici din încercări. Societatea tradiţională îşi asumă riscul, societatea secularizată crede că răul este eliminat odată cu riscul răului. Un om slab, oricât l-ai sprijini în cârje şi proptele, nu va aduce nici de departe a bărbat de nădejde. Un om coruptibil, chiar pus departe de orice tentaţie, nu va fi echivalentul unui om cinstit. Omul sau Sistemul? Răspunsul lui Montesquieu a fost în răspăr cu gândirea de până atunci: Sistemul. Să-l lăsăm pe omul imperfect năpădit de viciile lui şi să ne preocupăm mai degrabă de elaborarea Sistemului. Să-i dăm omului libertatea de a rămâne de capul lui, Sistemul îl va legăna, îl va dădăci, îl va ocroti, şi toate lucrurile vor fi până la urmă bune.

Numai că o realitate ineluctabilă spune că este imposibil ca ceva să pornească de la un fundament prostesc şi în final să dea un rezultat inteligent şi solid. Desigur, aparent Montesquieu are dreptate. Absolutismul monarhic era deja o eroare în raport cu matca tradiţională a lucrurilor, iar Evul Mediu nu s-a terminat atât sub asaltul Reformei şi al Renaşterii, cât din absenţa dureroasă a nobililor şi a clericilor demni de menirea lor. Cu o clasă de oratores nevrednici şi una de bellatores bicisnici, hoardele de laborantes au transformat bisericile în grajduri şi i-au dus pe aristocraţi ca pe oi la abator. Omul decăzuse mult în momentul întâlnirii cu filosoful francez, dar asta nu face raţionamentul său mai solid. Într-adevăr, Omul este coruptibil, dar asta nu-i scade cu nimic posibilitatea de a accede la treptele cele mai orbitoare ale măreţiei, stau mărturie portretele sfinţilor, ale cărturarilor şi ale marilor monarhi, plămădiţi din aceeaşi sămânţă coruptibilă din care suntem făcuţi cu toţii. Faptul că putem ajunge în poarta Iadului nu înseamnă că nu avem acces în egală măsură, ba poate în mai mare, la calea Raiului, căci dacă, într-adevăr, putem eşua lamentabil în ispită, nu înseamnă că nu putem zdrobi capul şarpelui cu călcâiul. În raport cu Omul, decorul contează prea puţin, pentru că mântuirea o poţi câştiga într-un târg de vite şi-o poţi rata la o mănăstire.

Montesquieu s-a înşelat lamentabil şi copios. Întâi, imaginându-şi că Omul îşi va regăsi libertatea izolat într-o carcasă aseptică, concepută să-l împiedice s-o ia razna. Puterea legislativă face legile, puterea executivă le aplică, în vreme ce puterea judecătorească stă cu ochii pe celelalte două, în funcţie de legile deja existente. Statul e împărţit în trei planete care gravitează una în coada celeilalte, incapabile să se confunde prin coliziune sau să se îndepărteze pe orbite individuale. Vaccinat, cosmetizat, spălat în urechi, Omul e perfect prin absenţa oricărei tentaţii. Îi lipseşte însă un singur lucru: libertatea de a cădea. N-a ucis pe nimeni, n-a furat nimic, n-a curvit niciodată, pentru că i-au lipsit ocaziile. Nu ştie ce e abstinenţa, pentru că sistemul nu are nevoie de el erou. I se cere să fie doar conformist, nimic mai mult. Dacă îmbunătăţirea perpetuă a sistemului ar atinge un capăt, jumătatea-de-sistem-călare-pe-un-om-şchiop ar fi replica pământeană, în carne, oase şi tatuaje, a demonului căruia i se refuză mântuirea din cauza asumării neghioabe a nesupunerii faţă de Dumnezeu.

Or, pe lângă efectul pervers al pierderii libertăţii, fără de care nu există măreţia autentică a Omului, Montesquieu se înşală pur şi simplu atunci când îşi imaginează că o construcţie exterioară, pur ideologică, poate conferi o protecţie împotriva tendinţelor negative din noi. Dacă această himeră ar fi cu putinţă, şi nu avem dubii că forţăm imposibilul până la construcţii dintre cele mai vădit prosteşti, atunci sistemul n-ar avea nevoie să fie periodic reformat. Zăvorât în libertatea pe care i-o garantează temniţa Sistemului, Omul alunecă ineluctabil spre infrauman, târând nonşalant Sistemul după el. Fiecare nouă treaptă spre josnicie are nevoie de o nouă replică de la cadrul aseptic ce-şi propune să-l împiedice pe cel protejat să coboare următoarea treaptă.

E ca un dans în care întemniţatul îl târăşte pe temnicier, deşi amândoi clamează sus şi tare că cel ce deţine cheile îi poartă de grijă celui de după gratii. Într-un mod pervers şi neaşteptat, răspunsul celor din vechime se impune şi în vremurile noastre: cei dinainte ştiau că măreţia Omului eclipsează Sistemul, noi am aflat că josnicia lui batjocoreşte şi cel mai sofisticat mecanism de apărare. Vremurile au uitat un adevăr simplu, acela că soluţia problemelor oamenilor este Omul. Oricât de bune ar fi intenţiile celor care-şi îndreaptă atenţia spre colivie (şi aici putem fi cât se poate de rezervaţi şi dubitativi), răspunsul nu poate veni din eroarea iluministă. E sinistru să constatăm că cei ce-şi spuneau “umanişti” nu depăşeau nivelul unor mecanici brutali în ale spiritului, în vreme ce subtilii scolastici ce i-au precedat ştiau din plin că doar aţintindu-ne ochii spre îngeri accedem la Om.

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss