Mintea care ordonă braţului care loveşte

Cineva, pe care-l preţuiesc, îl stimez şi îl respect, mi-a trimis un text, scris cu mulţi ani în urmă, intitulat „Nu braţul care loveşte, ci mintea care ordonă!”. Autorul, fost purtător de haină militară, pleda, cum este şi firesc, pentru importanţa şi interesele Armatei României. Mărturisesc că, deşi mesajul este impresionant, am unele rezerve asupra unor detalii, motiv pentru care redau câteva pasaje ale textului cu pricina:

„Noi nu am venit, neapărat, pe această lume spre a fi înţeleşi, ci spre a înţelege. Şi este mult mai înţelept să ne adunăm toate puterile sufleteşti şi, împreună, înrâuriţi de harul venit de la Dumnezeu, să purcedem a judeca pe alţii cum se cuvine decât să ne supărăm şi să ne răzvrătim că trecem neînţeleşi prin viaţă. […].

Din nefericire, toţi acei locuitori ai cetăţii, care aruncă cu piatra în oastea şi oştenii acesteia, sunt neînţeleşii şi nemulţumiţii. Aceasta este masa manipulabilă, foarte eterogenă, masă care poate fi folosită ca forţă de lovire, ca declanşatoare sau temporizare a unor acţiuni îndreptate împotriva instituţiilor statului […]. Este necesar să arătăm că armata a reprezentat şi reprezintă permanent un factor de putere, în oricare dintre state.

Atât în democraţii, cât şi în dictaturi, Armata se află în relaţie cu puterea şi răspunde comandamentelor politice ale vremii. Istoria ne oferă suficiente exemple în care armatele au fost atrase în jocuri politice, au fost implicate în lovituri de stat, în impunerea ordinii publice sau chiar în puciuri militare. Toate dictaturile din toate timpurile s-au sprijinit pe armată şi servicii secrete. În orice democraţie, armata este o instituţie apolitică, raportul dintre aceasta şi putere fiind definit foarte clar […]. Pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atât în Campania din Est, împotriva Rusiei sovietice, cât şi în cea din Vest, împotriva Germaniei naziste şi a Ungariei horthyste, Armata şi-a dat sacrificiile de sânge, acolo unde a fost trimisă, cadrele şi soldaţii ei au luptat vitejeşte, învingând toate privaţiunile impuse de ducerea războiului.

Nu trebuie scăpat din vedere că (s-a practicat – n.n.) folosirea unităţilor Armatei la munci agricole, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la construcţii de obiective economice şi industriale. Mulţi generali şi ofiţeri, printre care şi autorul acestor rânduri, au participat din plin la opera de construcţie socialistă, fie pe şantiere, fie la munci agricole, şi nu ne-am supărat. Toţi am aplicat principiul fatalist învăţat de la suferinzii părinţi ai noştri: „fie ce-o fi, cu Dumnezeu înainte !”. […] Întreaga comandă a armatei, în acel „fierbinte decembrie” 1989, a acţionat în condiţiile unei dezinformări totale şi sub semnul conflictului dintre obedienţa militară şi legalitatea ordinului […]. În acele momente de răscruce, pentru neam şi armata sa, comandanţii erau obligaţi de statutul lor profesional să acorde prezumţia de legalitate a ordinului dat de „mintea politică a vremii”, dar să ţină cont şi de noua putere politică ce urma să se nască […] nimeni nu poate râvni la bunurile şi patria noastră, pentru care au ars conştiinţe şi au murit atâţia şi atâţia români. Bravi ostaşi, nu permiteţi nimănui să vă şifoneze uniforma şi să vă umbrească trecutul”.

Un fel de pamflet, nu foarte comod

Corect! Nu era datoria Armatei să construiască drumuri şi canale, dar Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul şi multe altele sunt realizări ale Poporului Român, nu ale unui regim, iar Ceauşescu nu a plecat cu ele. Deşi nu intra în atribuţiile ei, Armata a constituit cota-parte a celor care le-au realizat. Militarii de atunci ar trebui – cred eu – să se mândrească pentru că au avut şansa să participe la construcţia acestor „minuni” ale României, care urmau să dureze peste veacuri, pentru a sluji Ţara şi interesele Neamului! Ale cui mai sunt astăzi şi la ale cui interese slujesc? Mâine, cine le vor stăpâni?

Tragicul eveniment din 1989, numit pompos şi grotesc „Revoluţie”, a venit la pachet cu un program bine stabilit, pus în practică chiar în timpul derulării macabrului spectacolul decembrist, regizat de ştiuţi şi încă neştiuţi profesionişti. Când „ţepele” au fost apreciate ca fiind minore, „artileriştii” au deschis foc de distrugere cu sute, mii de „tunuri” de mare calibru:
– răposatul general cu piciorul în ghips a tras unul dintre primele „tunuri”; a încasat prompt şi „pe şest” vreo optzeci de milioane de dolari, reprezentând plata pentru tancurile vândute de Republica Socialistă România Egiptului;
– bogăţiile ţării au fost devalizate sau date pe mâini străine;
– România, unul dintre puţinele state fără datorii externe şi cu creanţe de recuperat, a intrat în declin-prăbuşire economică vertiginoasă, făptuită prin jaf şi trădare de ţară;
– generalii – mulţi dintre ei avansaţi pe alte criterii decât cele militare – au contribuit la distrugerea Armatei Române, „justificată” şi prin parşivul şi discutabilul pct. 5 al Tratatului cu N.A.T.O.;
– generali şi ofiţeri au asistat neputincioşi, dar şi pasivi, la „demolarea prin implozie” a instituţiei. Unii chiar s-au „vândut” bucuroşi pe arginţii primiţi pentru „lăsarea la vatră”;
– profiturile gheşefturilor celor rămaşi pe post au depăşit orice prezumţii, transformând o parte a ce a mai rămas din Armată, într-o reţea de borfaşi şantajabili, numiţi la comandă;
– cei aflaţi în fruntea „Ministerului Apărării Naţionale” (ce ironie?) au distrus industria de apărare şi au dat arhivele militare pe mâna fabricanţilor holocaustologi de la Yad Vaşem (Y.V.). De reţinut că în anii ’50, deşi eram sub ocupaţie sovietică, niciun act original nu părăsea arhivele, copiile fiind prezentate sub formă de microfilm (se poate verifica). Acum, „specialiştii” de la Y.V. iau ce vor şi nu dau seamă nimănui pentru distrugerea arhivelor militare.

În 2017, România nu mai este decât o colonie sub ocupaţie militară străină, teritoriul ţării fiind călcat de şenilele blindatelor cu însemnele altui stat, iar în spaţiul ei aerian, patrulează precum Vodă prin lobodă, piloţii militari ai altor ţări. Un act de sacrilegiu, faţă de străluciţii zburători, vânători de munte, marinari, tanchişti şi infanterişti români care au apărat „Ţara şi nevoile şi Neamul” în cele două mari conflagraţii planetare. O parte din ceea ce se mai numeşte astăzi Armata română poate fi comparată cu o legiune de lefegii, luptători pentru interese străine de cele ale românilor. Ar fi foarte multe de spus. Totuşi, aş întreba: nu cumva cei menţionaţi – şi alţii ca ei – facilitează enunţarea, fără riscul de a fi blamaţi după merit, a cretinilor purtători ilegali de creiere, emiţători de afirmaţii-sacrilegii gen „Drapelul de luptă este o cârpă”? Pe care acum sunt scrise denumiri neromâneşti.

Autorul textului de referinţă afirmă: „instituţia cea mai de preţ a statului, Armata, şi comandanţii acesteia, de la Capul Oştirii şi până la ultimul comandant de pluton, sunt supuşi criticii şi oprobriului public, sunt contestaţi, umiliţi şi batjocoriţi cu „mânie revoluţionară”? Cine le-a dat/dă apă la moară? Vă mai amintiţi de controversata mişcare a Comitetului de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.), un fel de „revoluţie” într-un pahar cu apă. Cu tot respectul, dar nici dracu’ n-a văzut „democraţie” în Armată şi Biserică, aşa că până la urmă, Armata română a fost „democratizată” prin desfiinţare. Cealaltă instituţie este atacată frontal, din flancuri şi… chiar din interior.

Respect haina militară cu cinstire şi sfinţenie – mai mult decât unii foşti sau actuali purtători ai acesteia. Sunt fiul unui militar, veteran al ambelor conflagraţii mondiale. Tatăl meu, înscris voluntar în 1914, a luptat sub Tricolor întregul Prim Război, iar în al Doilea, pe Frontul de Est (ca rezultat al rănilor primite, a fost demobilizat). Drept „recompensă” pentru că a luptat împotriva „Marelui frate de la Răsărit”, în anii ’50, nu i s-a mai permis accesul în „câmpul muncii”. După cei 35 de ani slujiţi sub Tricolor, a fost lăsat să se „bucure” pentru tot restul vieţii, de privilegiile „nesimţitei” pensii de 80 de lei (un muncitor avea un salariu de 400-500 de lei. Aşa a fost atunci…

Pentru a nu fi înţeles greşit, aş dori să fiţi convinşi că nu-i apăr pe aşa-zişii oameni de stat şi pe politicianiştii postdecembrişti. Toţi au fost-sunt nişte canalii, pentru care „zidul de la Târgovişte” este neîncăpător. Corupţia perpetuă din sânul puterii dovedeşte că o parte a acestora – care ocupă funcţiii mportante în stat – pot fi socotiţi infractori protejaţi de structuri din afară. Nişte slugoi ai miliţiei interne, europene şi planetare. Am mai scris şi revin: se impune închirierea – pentru cca. 2-3 ani a Marelui Zid Chinezesc. Cei ce s-au făcut vinovaţi, să fie fi judecaţi cu dreptate, iar cei condamnaţi să fie aliniaţi unul lângă altul la interval de un metru, legaţi cu lanţuri şi duşi să facă plajă aşa cum i-au făcut mamele lor… în Alaska. Tot sunt ei iubitori de concedii de lux şi ard gazul în mod exotic pe meridiane şi paralele. Poate că astfel, netrebnicilor le-ar veni minţile acasă. Primele locuri vor fi – obligatoriu – rezervate celor mai mari vinovaţi: cei trei „escu” expiraţi, „nis”-ul în exerciţiu de la Cotroceni şi guvernatorul matusalemic de la B.N.R. Următorii, căpeteniile de la Palatul Victoria, bulibaşii celor două camere ale Casei Poporului şi leprele din fruntea partidelor. Pentru traseiştii-udemerişti se va asigura un loc aparte, pe o colină specială, „la vedere”. La intrare, vor fi obligaţi să-şi şteargă încălţările pe zdreanţa turistică a unui anumit „ţinut”, pusă preş la intrare.

„Minte multă, nu se cere, […] să fii, să ai putere!”

K.W.I. n-are deloc astâmpăr. După băşcălia de la Washington, descrisă de presa iohanniană ca „epocală, istorică, planetară…”, globe-trotterul de la Cotroceni, nu a prezentat – cum se cuvenea – raportul Parlamentului pentru „mişto”-ul încasat de la Trump. Invitat fiind de mai marii udemereului, K.W.I. a cotit-o de la naveta obişnuită, spre Harghita şi Covasna. Obişnuit să asculte şi intimidat de prezenţa lui Borboly Csaba, preşedintele C.J. Harghita, şi Tamas Sandor, preşedintele C.J. Covasna, nu a priceput nicio iotă din ce s-a cântat şi din urletele celor prezenţi. Nefăcând vreo deosebire între Imnul de Stat al României şi honveziada imnului ţinutului secuiesc (oricum, ambele îi sunt la fel de străine), a luat poziţia de drepti cu mâna pe buzunarul de batistă al hainei, şi, inspirat de zicala oamenilor pădurii „Minte multă, nu se cere […] să ai putere!”, s-a adresat urlătorilor: „Vă mulţumesc că mi-aţi cântat, aveţi voci bune şi puternice”. Tulai, Doamne! Atât a priceput! Că-i cam mut, ştiu toţi, dar că…

De la o vreme, zeci de transportoare blindate şi „Mercedesuri” vopsite în culori de camuflaj fac „exerciţii militare” pe străzile oraşelor României. Pozează cu toantele cosmopolite şi tonţii autohtoni, căzuţi pe spate de fericire că „au venit americanii”. Şi uite-aşa, „boborul” se obişnuieşte cu prezenţa altui soi de „migranţi”, fie ei americani veniţi după şapte decenii de la chemare, ori alte naţii. Când vor deschide ochii, băştinaşii vor constata că noii veniţi au poposit uşor pe târâmurile mioritice, dar tare greu le va fi să le părăsească.

Apropo de ţinuta militară: uniforma de ceremonie a unui sergent în armata S.U.A., comparată cu cea a unui general român poate fi descrisă prin extremele dintre un frac impecabil şi o salopetă plină de pete de ulei a unui tractorist de la C.A.P. Caporalul american poartă „ţinută” de general, iar generalul român, salopeta de instrucţie a caporalului american. Jenant, nu?

După toată expunerea, banala întrebare shakespeareană este inevitabilă: „Cum vă place?”.

Autor: Ion Maldarescu

Sursa: art-emis.ro