C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Inteligenţă, talent şi prostie sprinţară (II) / Cultura opincii durabile

De zeci de ani judeţul Suceava este perceput, nu fără amuzament, drept un ţinut unde nu se naşte altceva decât folclor, datini şi obiceiuri, unde numai autorul anonim şi cel care scrie despre toate astea există şi unde până şi oile scriu cu propriile trupuri pe dealuri, sub îndrumarea ciobanului cu nume de fluture. Tot aici, voievozii au ridicat mânăstiri pictate care, adăugate producţiilor mai înainte pomenite, constituie o suficientă zestre culturală, menită să dospească lenea activiştilor de resort şi să hrănească o dublă vanitate: cea a liderilor politici judeţeni şi a vizitatorilor.


Ca în fiecare judeţ, de altfel, o instituţie specializată veghează la tihna acestor inerţii, fiinţând pe bani publici, ca şi cum, marea cultură mergând de la sine în Bucovina, grija trebuie purtată numai amintitelor activităţi. Ea se cheamă Centrul Naţional pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiţionale.


Cum se face că, spre deosebire de judeţul vecin, Botoşani, Suceava se arată a fi numai un loc al “talentului opincii”? Răspunsul e simplu: până de curând, autorităţile au încurajat şi susţinut financiar numai cultura acestor domenii întrucât, spre a nu fi puşi în umbră ca “întâi stătători”- ditamai preşedintele CJ, primarul X şi Y etc. – liderii politici locali s-au ferit mereu de scoaterea la iveală a oamenilor cultivaţi, care, prin artele practicate la cote înalte, ar aduce recunoaştere judeţului şi lor înşişi. Căci, trebuie recunoscut: teama de arta rafinată şi “angajată” – unde cuvântul bine rostit şi scris ocupă un loc de frunte – a fost mereu mare la Suceava.

Să fie clar: nu dispreţuiesc câtuşi de puţin istoria şi etnografia, însă îmi iubesc ţara asemenea medicului care ţinând la un pacient beteag, pare că îl operează cu cruzime şi cinism. Că adevăraţii artişti ai satului au talent, graţie şi frumuseţe este un mare adevăr, însă ce este prea mult şi dintr-un singur fel, rămâne totuşi prea mult.

Fără îndoială că şi alte naţiuni au saboţi de lemn, dansuri aprige, “jodlere” şi cântec ţărănesc, veşminte nemaipomenit cusute de sătence, însă, tocmai faptul că liderii acestor comunităţi nu au trăit numai înăuntrul zicalei “Der Bauer iβt nur was er weiβ”- “ţăranul mănâncă numai ce cunoaşte” – a făcut ca, atunci când ţăranul neamţ, francez sau englez a ajuns la cârmă, să înţeleagă că trebuie să se înconjoare cu talentaţi deştepţi, şi alţii decât cei din satul şi dintre neamurile sale, ei urmând să ridice sub toate aspectele ţinutul şi ţara.

Această înţelepciune a bunului simţ a făcut ca, în acele locuri, pe lângă producţiile folclorice, să se nască Heidelbergul, Parisul şi Oxfordul, ca renume al luminii, nu doar ca toponimele unor aglomeraţii de “bobor” şi case. Pentru asta însă a trebuit ca ţăranul urcat în fotoliu să nu se transforme în ţărănoi, fapt care în România de până de curând pare să fi fost imposibil.

Un fenomen aparent straniu se întâmpla de fiecare dată când, vreun individ coborât din turnul lui de tinichea şi din clişeul naţional al valorii şi “elitei” călca pragul “cetăţii de scaun”. Brusc, aceiaşi lideri politici – întâi stătătorii judeţeni – făceau dinaintea sa temenele de răzeş cu căciula în mană, ieşindu-i în întîmpinare cu agrementul local: folclorul, mânăstirile, isprăvile lui Ştefan cel Mare şi cu ospitalitatea: mielul în aluat, pârjoalele şi afinata, de parcă şi-ar fi cerut scuze că există:” Ştiţi… noi atât avem şi atât putem. Mai mult nu ne duce mintea…Cultura, marea cultură, o faceţi domniile voastre, acolo departe, la Bucureşti”. Mai apoi “eliteanu’ ” pleaca, reflectoarele presei se stingeau – la figurat mai ales – iar liderul judeţean îşi îndrepta iar spinarea, păstorind oile electorale şi asmuţind câinii personali asupra celor neasemănători lui.

Cuiva, care s-ar putea întreba de ce am folosit imperfectul verbelor în cursul acestor ultime alegaţii despre prostia sprinţară, i-aş răspunde tocmai cu argumentul definiţiei acestui timp gramatical :”o acţiune trecută dar neterminată”. Iar dacă am scris aşa, asta s-a datorat chiar nădejdii că, în curând, dacă voi mai aborda subiectul, voi putea scrie totul numai la perfect.

Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss