Analize și opinii

Despre viitoarea criza

De multă vreme, viitoarea criză este pe buzele analiştilor, a comentatorilor şi, până la urmă, chiar şi a oamenilor simpli. Ceea ce e interesant legat de ea este faptul că, în ciuda profeţilor şi a profeţiilor, ea refuză să se petreacă. Ne aflăm oare într-un setup economic benefic, în care cuvântul „criză” este doar o expresie aparţinând trecutului? Sau simţurile ne-au fost atrofiate într-un asemenea hal încât chiar nu mai simţim nimic?

Sunt întrebări legitime care se tot caţără în mintea tuturor cerându-şi răspunsuri logice. Din păcate însă, răspunsuri nu prea mai există, iar realitatea, din ce în ce mai haotică, ne oferă mostre atât de diametral opuse încât, practic, poţi ajunge la orice concluzie vrei bazându-te pe ceea ce alegi să vezi. Într-un asemenea haos nu e un lucru simplu să te menţii cu picioarele pe pământ. Şi, chiar dacă reuşeşti s-o faci, în final, cel care suferă eşti tot tu şi asta pentru că procentajul „aerienilor” este atât de mare încât noua normalitate nu mai poate fi pe pământ, ci-n norii prin care toţi îşi plimbă capetele.

Când vine vorba de realităţi palpabile, nimeni nu-şi mai bate capul cu ele. O primă constatare despre care tot scriu de la o vreme încoace este cea a datoriilor în general şi acelor publice în special. Personal cred că sănătatea financiară a unei ţări se vede în gradul său de îndatorare. Dacă este o ţară eficientă trebuie să aibă un nivel jos al datoriei, altfel invers. Aşa stau lucrurile de când lumea. Dacă ne uităm însă la procentul datoriei publice în PIB, constatăm elemente de-a dreptul îngrijorătoare: cele mai respectate ţări ale lumii au ajuns la nivele ale datoriei publice de-a dreptul nesustenabile. Liderul absolut este Japonia care are o incredibilă datorie publică de 250%(!!) din PIB. Cu toate acestea, când vorbim despre japonezi o facem cu un respect deosebit. Posibil un efect nefast al marketing-ului. Locul 2 în acest top este ocupat de greci, care, la 182% suferă teribil. De suferit suferă şi Italia, care la de la cei 133% grad de îndatorare abia mai gâfâie, însă Singapore, aflat destul de aproape, la un 125%, e privit cu respect şi considerat un monstru al stabilităţii. În liga „celor mari” se află şi SUA, deţinătoarea unui procent de 106%. De altfel, în ultimii zece ani SUA a reuşit aproape să-şi dubleze datoria publică iar acest amănunt pare a nu îngrijora pe nimeni. Cu toate că, exemplul Greciei e unul de-a dreptul concludent: în momentul izbucnirii crizei, datoria publică abia depăşea PIB-ul, însă intrarea în malaxorul instituţiilor financiare internaţionale – mai bine spus a golanilor globali – a făcut-o să-şi dubleze nivelul datoriei publice în câţiva ani, în prezent aflându-se sub semnul întrebării capacitatea de plată a dobânzilor pe termen lung(atenţie, doar a dobânzilor, nu şi a principalului!).

Poate că discuţia despre datoriile publice ale fiecărei ţări e oarecum tehnică şi destul de diversificată. Să extindem obiectivul şi să privim cum stau lucrurile la nivel global. Deloc liniştitor, aş spune: la un PIB global de aproximativ 80 de trilioane avem o datorie totală de 250 trilioane! Adică, de mai bine de trei ori mai mare! Ceea ce e însă fabulos este că derivatele având ca suport datoriile globale sunt estimate la o valoare cuprinsă între 500 trilioane şi 1 cvadrilion! Sunt cifre imense, cu care singurii care se descurcă bine sunt astronomii, nicidecum economiştii. Nici nu-i de mirare faptul că, la o prezentare a unei bănci, Warren Buffet a declarat că el personal nu înţelege cifrele care sunt expuse. Şi nu-i greu de înţeles când, o bancă dintr-o ţară cu cu un anumit PIB îţi spune că deţine actiive financiare valorând de peste zece ori PIB ţării în care activează. Ceva e clar în neregulă.

Probabil vă întrebaţi de unde provin aceste comportamente economice delirante. Rădăcina răului o găsim pe la începutul anilor 70, atunci când Nixon a rupt-o cu „acoperirea în aur” şi a declarat că banul are acoperire în „puterea economică” a unei ţări. O aberaţie care în orice epocă ar fi stârnit râsul a devenit fundamentul economiei mondiale. Probabil SUA ajunsese la fundul sacului cu aur şi nu mai putea susţine modelul restrictiv al unei acoperiri fizice, virând-o rapid către „acoperirea teoretică” în produse. De-atunci economia mondială rulează într-un film prost, al cărui semnal de alarmă a fost criza japoneză a anilor 80 din care ţara asiatică n-a mai ieşit niciodată.

Să revenim însă în prezent şi să constatăm ce s-a făcut în anii de după criză. S-a încercat acoperirea găurilor cu bani fabricaţi, nereuşindu-se decât cosmetizarea situaţiai, întregul rahat financiar rămânând în contabilitatea băncilor încadrat la valoarea de achiziţie, cu toate că la ora actuală e zero. Însă nu doar asta e problema. Andy Xie remarcă extrem de inspirat faptul că „băncile centrale se concentrează în deciziile lor pe inflaţia consumului, nu pe cea a activelor, astfel încât nu fac altceva decât să acopere o bulă financiarăă cu alta”. Valoarea activelor afectate de fosta criză financiară, este în prezent nu doar total recuperată, ci chiar depăşită. S-a întâmplat ceva notabil pe piaţă? Nu! Doar a crescut gradul de îndatorare, nivelele acesteia find din ce în ce mai greu de digerat.

Confruntate fiind cu aprecieri din ce în ce mai mari ale activelor, Băncile Centrale încearcă contracararea fenomenului prin creşterea dobânzii de intervenţie. Aceasta şi pentru a încerca „recuperarea” hemoragiei financiare din trecut. Însă, aşa cum de întâmplă de fiecare dată, la firul ierbii lucrurile se văd diferit. Băncile caută – şi investesc în – surse mai profitabile de palsament. Pe măsură ce dobânzile cresc, băncile finanţează achiziţii din ce în ce mai riscante pentru a-şi mulţumi acţionarii cu rate din ce în ce mai mari ale profitului. Astfel se ajunge la aaprecieri nesustenabile ale unor active şi, exact cum spune la manual, la spargerea zgomotoasă a bulei.

Întrebarea majoră care se pune este dacă, în noul setup, o criză globală mai poate fi rezolvată. Nivelul datoriilor ne sugerează faptul că statele sunt realmente în fundul gol, iar nivelul extrem de jos al dobânzii de intervenţie practicate de către Băncile Centrale ale lumii ne arată că şi acestea se află cu chiloţii-n vine. De partea cealaltă a baricadei virtuale, băncile comerciale sunt practic insolvente. Şi-atunci, ce urmează? Nimeni nu vrea să se gândească la asta, toţi judecând în aceste momente în termenii lui „apres noul le deluge”.

Cu toate că am fi tentaţi să credem că lucrurile sunt lăsate la voia întâmplării, iată că ele nu stau chiar aşa. Europenii, patronii celor mai insolvente bănci ale economiei mondiale, au pus la punct mecanisme care permit transferul problemelor unei bănci nu asupra statului, nu asupra debitorilor acelei bănci ci, culmea, asupra creditorilor! Garantarea doar a unei părţi de inferioare sumei de 100 000 EUR, posibilitatea ca banca să-şi acopere găurile cu banii depponenţilor şi forţarea concentrării masei monetare în conturile băncilor sunt principalele decizii luate de europeni în vederea transferului problemelor financiare către cei care deţin surplus monetar. Cu alte cuvinte, fericiţii câştigători ai viitoarei crize financiare vor fi … ţeparii, iar cei care vor suporta costurile, desigur, deponenţii.

Oricât vi s-ar părea de incredibil, următoarea depreciere a activelor şi-a găsit deja finanţatorii. Şi, dacă nici aşa nu se vor rezolva lucrurile, cu o „evadare în virtual” prin emiterea unor alte monede va fi floare la ureche. În plus, se va obţine şi mult doritul control, astfel încât n-avem a ne plânge: trăim în cea mai frumoasă şi dreaptă dintre lumile posibile!

Sursa: trenduri.blogspot.ro