C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Vivacele păşuni ale neo-totalitarismului

Distrugând proprietatea privată, comunismul a distrus orice pâlpâire a societăţii democratice. Sălbăticia iniţială, din anii ‘50, a fost constantă, cu toate retuşurile pe care ideologia le făcea pentru credibilitatea externă, sau dominaţia în interiorul ţării. Nicăieri în Est, barbaria nu a fost atât de organizată, oficializată, aplicată până la capăt. Nu a scăpat nimic. În urmă a rămas o ţară paralizată, acţionând într-o singură direcţie, printr-o singură tipologie uman-politică. Violenţa a devenit baza întregului sistem. Pe de altă parte, s-a născut o clasă a celor care au profitat la maximum. După 1990, ei au preluat, printr-o nouă confiscare, sub alte titluri proprietatea.

Principala consecinţă a căderii comunismului ar fi trebuit să fie restituirea proprietăţilor. Imediat. Dacă s-ar fi întâmplat, am fi avut astăzi o economie cât de cât valabilă, un mediu politic în relaţie cu realitatea, responsabil. Lumea paralelă în care a fost împinsă România a produs deja anihilarea reacţiilor democratice într-un mod de temut pentru orice fiinţă normală. Tranziţia, atât de des invocată, n-a fost decât amânarea unui proces istoric legitim, firesc. Toată floarea capitalismului autohton, cu adevărat potenţial, este generată de acest masacru postdecembrist. Antipatia publică faţă de aceştia a fost folosită, chiar de ei înşişi, drept sursă de permanentă compromitere a libertăţii. Închiderea cercului se resimte sufocant în viaţa de zi cu zi a României. Confiscarea tuturor pârghiilor politice, economice, culturale s-a realizat în totalitate. Imposibilitatea unor reforme se află aici. România poate fi declarat stat totalitar.

De la Naţionalizarea din 1947, care a cuprins în proiectul ei totul, inclusiv minţile unei majorităţi, nimeni nu a încercat să intre administrativ, cu adevărat, în acest subiect. S-au căutat, în mod evident, dispariţia proprietarilor, instaurarea lehamitei. Statul român a făcut front comun cu toţi cei disponibili de-a intra în această uriaşă manevră infracţională. Plasând, scandalos, justiţiei o cazuistică lipsită de articulări legislative, relativizarea proprietăţii a ajuns un subiect de vodevil. Drept urmare, dreptatea aparţine primordial celor din sfera financiară, a deţinătorilor funcţiilor publice.

Calităţile pe care ar trebui să le aibă omul politic, liderii sindicali lipsesc într-un mod şocant, fiind eradicate. Avem o societate precum o turmă, în care un instigator poate produce asasinate fără probleme. Gândirea independentă, morală, a fost fragilizată de teamă, ameninţări, izolaţionism. Intelectualitatea merge într-o direcţie fără legătură cu democraţia, nerecuperând nimic în planul internalizării cunoaşterii. Se pare că trăim într-o lume fără maniere, în care sentimentul de grotă devine tot mai accentuat. O lume, în majoritatea ei, dorind să acapareze ceva, să lovească, să distrugă. Dialogul nu mai există. Politica se desfăşoară în cadre determinate, mafiote. Acea criminală Naţionalizare, care a instituit proprietatea populară, a rupt România de orice posibilitate de evoluţie normală.

Ideologia totalitară pare a fi substanţa atitudinii în politica românească actuală, cam la toate partidele. Nici un partid nu a iniţiat o strategie practică de rupere cu trecutul. Fiecare a încercat să profite din situaţii, îmbogăţindu-se aberant, pe toate căile. Toţi oamenii politici aflaţi la vedere sunt inginerii financiari ai unora sau altora, în cazul în care nu s-au anexat direct Statului precum hoţii de curent.

Un elogiu adus sărăciei asumate, muncii oneste, pare a fi singura posibilitate de ieşire spre normalitate a românilor. Acest lucru se poate întâmpla cu alţi guvernanţi, printr-o nouă viziune predominant morală. Nici liberalismul actual, nici social-democraţia unor trepăduşi politici nu vor aduce schimbare, aşa cum nici căile revoluţionare, anarhice, nu duc nicăieri. O moralitate publică activă, sub semnul conştiinţei că tot ce s-a întâmplat de la Naţionalizare încoace a distrus viaţa fiecărui român, mi se pare un fapt unificator. Democraţia fără garantarea proprietăţii este un nonsens. Proprietatea comună este un artificiu prin care unii îşi însuşesc ceva ce nu le aparţine. În România, administratorii proprietăţii publice sunt mai mult decât proprietari, o proprietate implicând responsabilităţi.

Guvernul Ponta lasă interesate, inacceptabile, blamabile litigii în noua Lege de restituire. Islazul care nu poate fi retrocedat, clădirile aflate în nu ştiu ce situaţii. Cu alte cuvinte, dacă zece inşi îşi propun să deposedeze pe cineva, o pot face. Plasarea sub puterea unui referendum a deciziei de restituire transformă această lege într-un teribilul semn al lecturilor din defunctul preşedinte venezuelan. Instigarea pare a fi în continuare arma legală a politicii publice.

Numai punerea cetăţeanului, a integrităţii sale, în centrul discuţiilor reformiste poate crea un sistem viabil. Altfel, sub masca restituţiei, Guvernul produce noi proprietari făcând cu ochiul maselor de manevră.

autor: Ioan Vieru
sursa: cotidianul.ro

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss