C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Tranziţia la economia de piaţă un proces de „defrişare economică”

Ceea ce am numit „tranziţia la economia de piaţă” a fost, după părerea mea, un proces de „defrişare economică” a fostelor ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est.

În perioada anilor 1990  toate aceste ţări aveau grave probleme economice exprimate chiar în apariţia unor stări de penurie alimentară sau energetică

Probleme aveau însă şi puternicile economii occidentale.  Nu erau nici pe departe probleme de penurie ci probleme de inadecvare la  noile rigori pe care le impunea competiţia pe piaţa globalizată. Economiile occidentale aveau urgentă nevoie de două elemente pentru a rezista competiţiei globale: reducerea costurilor de producţie concomitent cu suplimentarea cererii. Primul element se putea obţine prin reducerea ponderii costului forţei de muncă în structura totală a costului, cel de-al doilea prin mărirea extensivă a capacităţii de absorbţie a pieţei de desfacere.

Cea mai simplă cale de realizare a acestor cerinţe pe care le impunea valorificarea capitalului în noile condiţii ale globalizării a fost considerată  delocalizarea, adică mutarea producţiei în zone caracterizate prin pieţe emergente şi valoare mai scăzută a forţei de muncă. Evident, ideală, din acest punct de vedere era zona fostelor ţări comuniste care se afla nu numai într-o poziţie geo-politică favorabilă, ci şi într-un real decalaj de dezvoltare faţă de occident.

Poziţia şi decalajul nu erau însă suficiente pentru transformarea acestei zone într-o oportunitate providenţială de ridicare a eficienţei valorificării capitalului . Erau necesare şi acţiuni de „pregătire” a delocalizării care presupuneau aducerea acestei zone la un nivel suficient de permiabilizare şi permisivitate pentru  pătrunderea fără probleme a respectivului capital.

„Pregătirea” a constat în curăţirea economiilor fostelor ţări comuniste de orice element care ar fi putut concura pătrunderea şi consolidarea capitalului străin. În pofida decalajului de tehnologie şi productivitate, aceste ţări ar fi putut avea totuşi vocaţie concurenţională pe segmente de piaţă ale unor produse tradiţionale. Nu era exclusă nici posibilitatea creşterii rapide a capacităţii concurenţionale prin simpla trecerea la un alt tip de management prin renunţarea la rigiditatea planificării centralizate. Într-o perspectivă mai îndepărtată se dorea şi întârzierea cât mai mult posibil a dezvoltării capitalului autohton din aceste ţări, ceea ce ar fi condus de asemenea la concurarea capitalului străin.

Schema de lucru pentru această pregătire s-a numit „terapie de şoc” şi a fost elaborată ex-catedra, special pentru ţările central şi est-europene, de către un necunoscut, până atunci, profesor american numit Jeffrey Sachs, a cărui singură experienţă în conceperea unor reforme  se baza  pe un stagiu efectuat în Bolivia.

Terapia de şoc consta în aplicarea concomitentă şi rapi a unui mix de politici format din: descentralizarea deciziilor economice (eliminarea planificării centralizate şi autonomizarea funcţională şi financiară a întreprinderilor); crearea instituţiilor pieţei (privatizarea rapidă, liberalizarea preţurilor, înfiinţarea pieţei de capital); disciplina financiară (autonomia Băncii Naţionale, eliminarea subvenţiilor de stat); deschiderea spre economia mondială (liberalizarea comerţului exterior, liberalizarea fluxului de investiţii străine); regularizarea ratei de schimb (stabilirea unei rate unice de schimb şi trecerea la convertibilitatea internă).

Actualmente, analiza economică internațională este în mare parte de acord cu faptul că aplicarea  “ad literam“ în țări ca Polonia, Cehia și Ungaria a acestei scheme a fost o greșeală, impunând, pe termen scurt, prea multe sacrificii populației. Ar fi trebuit adaptată și temporizată în funcție de condițiile locale.

În România, greșeala aplicării „ad literam” nu a existat dar nu ca urmare a conștientizării  pericolelor ci ca urmare a  lipsei de voință politică și de profesionalism. Spre deosebire de celelalte țări, la noi aplicarea schemei a fost mult întârziată și, mai grav, a fost defazată.

Astfel, deschiderea spre economia mondială s-a făcut cu mult înainte de crearea instituțiilor pieței și de regularizarea ratei de schimb ceea ce a condus la facilitarea intrării capitalului străin într-o economie nu îndeajuns de pregătită pentru a-l primi. Chiar dacă a existat o presiune a străzii prin campania “ Noi nu ne vindem țara” și chiar dacă mineriadele au redus apetitul investițional străin, intrările de capital au avut un trend crescător încă din primii ani de după 1990, dar ca urmare a situației existente, am putea spune, utilizând vorbele lui Confucius ,că “s-au răspândit ca boabele de mazăre pe masă”.

A fost o intrare haotică din punctul de vedere al intereselor românești, dar extrem de bine reglementată din punctul de vedere al intereselor capitalului străin. Acesta a urmărit valorificarea sa  prin utilizarea costului redus al forței de muncă și al lacunelor legislative, România însă nu a urmărit nimc din simplul motiv că nici nu știa ce ar trebui să urmărească. Pentru a ști, ar fi fost necesară o viziune a dezvoltării pe termen lung, fundamentată pe o strategie a priorităților de dezvoltare și chiar pe o ierarhizare și etapizare a acestor priorități. În lipsa unei astfel de viziuni, guvernele de atunci ale României nu au putut exercita o funcție de orientare a investițiilor străine, utilizând instrumente care ar fi putut începe cu negocieri profesioniste și sfârși cu politici fiscale și de dezvoltare regională.

Investițiile străine au făcut din economia românească ceea ce au vrut ele să facă, fără nici o dificultate și nici măcar nu s-au „sfătuit” cu noi. Au găsit un no men’s land unde le-a fost permis orice de la instalarea la colțul străzii al unui cuptor turcesc de pâine până la construcția mall-urilor în centrul orașelor. Puținele mari investiții care ne mai aduc și o oarecare îmbunătățire a structurii industriale urmăresc aceeași regulă a bunului plac investițional.

Greșeala de a nu fi avut și de a nu avea o viziune a dezvoltării pe termen lung este direct responsabilă pentru situația de regres industrial și de dependență dramatică față de importuri pe care o trăim după douăzeci de ani de la schimbarea regimului politic.

Mircea Coşea
sursa: standard.money.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss