C O N T R A P R O P A G A N D Ă

The broken society sau despre colapsul autorităţii în Anglia (Corespondenţă din Londra)

Orice demers menit să descifreze substratul recentelor violenţe urbane din Anglia se expune automat unui mare risc: acela de a acorda implicit circumstanţe atenuante autorilor violenţelor, blamând, în schimb, pe oricine altcineva. Cum demersul este, inevitabil, puternic încărcat politic, el devine cu atât mai delicat.

E limpede că miile de indivizi care au dat năvală acum două săptămâni pe străzile oraşelor engleze n-au apărut de nicăieri. Ei sunt produsul unei lumi bolnave, acea broken society de care vorbea recent premierul britanic, David Cameron.

Ce a surprins pe multă lume, urmărind imaginile cu violenţele de stradă, a fost impunitatea sub care erau convinşi că acţionează cei de pe străzi. În faţa camerelor de televiziune sau sub privirile poliţiştilor, mulţi dintre ei nici nu s-au mai obosit să-şi acopere feţele sub glugi adânci, măşti sau fulare. Nici urmă de ruşine, darămite de regret. Ba s-au mai oprit şi să dea interviuri. Şi-au încărcat prada chiar în cărucioarele supermagazinului pe care-l goliseră. Alţii, după ce au ieşit de-a valma dintr-un magazin spart de articole sportive, s-au oprit în faţa uşii să probeze hainele sau pantofii sport. Şi exemplele care de care mai incredibile ar putea continua.

Această convingere oarbă a făptaşilor că pot face ce vor fără să suporte consecinţele actelor lor este cea care dă cel mai mult de gândit. Pentru că, examinată îndeaproape, ea relevă o cultură a deresponsabilizării individului şi un catalog de eşecuri la nivelele de bază ale societăţii.

În primul rând, e un eşec al familiei. Pentru mulţi dintre autorii violenţelor, familia nu înseamnă mama şi tata, cina împreună, o plimbare în parc sau vacanţele la bunici. De fapt, pentru unii, familia înseamnă doar mama. Sau tata. Pentru alţii, nimeni. Marea Britanie e ţara vest-europeană cu cel mai mare număr de mame adolescente. An de an se nasc copii pe care nu şi i-a dorit nimeni. Copii ai căror ursitoare au fost doar alcoolul şi ignoranţa. Ai căror părinţi încă n-au terminat şcoala şi nu ştiu să-şi scrie bine numele. În multe cazuri, apariţia copilului e şi semnalul pentru tatăl natural să-şi ia tălpăşiţa, lăsând în urmă o adolescentă cu un nou-născut în braţe, fără casă şi fără venit. Invariabil, actul final în toate aceste mini drame familiale este intervenţia statului, care preia în grijă noua familie, plătind astfel preţul pentru lipsa de responsabilitate şi promiscuitatea tinerilor părinţi. În numele solidarităţii sociale, guvernele care s-au succedat în Marea Britanie între 1997 şi 2010, au uns generos rotiţele acestui mecanism de transfer al responsabilităţii dinspre individ spre stat, anulând tendinţa inversă – de responsabilizare a individului – iniţiată pe vremea lui Margaret Thatcher.

Al doilea eşec răsunător este cel al şcolii, următorul palier – la fel de şubrezit – al responsabilizării individului. Probabil că şcoala a fost victima cea mai uşoară a experimentului multiculturalist, iar efectele sociale ale eşecului acestuia sunt cele mai durabile şi profunde.

Unul dintre sloganurile electorale cu care s-a câştigat alegerile în Marea Britanie în 1997 a fost „Educaţia. Educaţia. Educaţia“. Trei cuvinte care au promis totul, dar n-au realizat mai nimic. Ele au fost măturate de valul arhanghelilor multiculturalismului şi corectitudinii politice, ajunşi, în sfârşit, în posturi din care au putut dicta modificări substanţiale ale programei şcolare. Studiul istoriei a devenit un curs de turnat cenuşă în cap pentru perioada colonială. Cel al geografiei, un seminar de autoflagelare pentru efectele distructive ale modului de viaţă occidental asupra mediului înconjurător. Serbările şcolare de Crăciun sau de Paşti au fost anulate sau mutate în perioade care să nu jignească sensibilităţile elevilor musulmani sau de altă religie. Profesorilor le-au fost retezate iniţiativele care nu se înscriau în linia multiculturală trasată de sus, devenind din dascăli cu idei şi iniţiative, simpli executanţi ai acesteia. Autoritatea în clasă a fost luată din mâinile profesorului şi transferată în mâinile elevilor şi părinţilor, care – nu-i aşa? – ştiu cel mai bine de ce au nevoie copiii. Orice decizie a unui profesor, indiferent dacă e vorba de organizarea unei excursii sau pedepsirea unui elev, a ajuns un potenţial motiv de litigiu.

Toate acestea au transformat instituţia dascălului dintr-o figură respectată, cu autoritate, într-o caricatură, o umbră fără personalitate sau, în cazuri extreme, un pudel care se gudură pe lângă elevi şi mai ales părinţi, pentru a evita eventuale procese.

Dacă pe seama liberalismului cultural al stângii pot fi puse dezastrul multiculturalist şi al political correctness, liberalismului economic al dreptei i se impută dezintegrarea comunităţilor locale. Dezvoltate de-a lungul a zeci de ani în jurul marilor centre ale Angliei industriale, aceste comunităţi s-au ţesut cel mai adesea pe scheletul sindicatului din fabrica locală, oferind membrilor lor o structură, cu repere sociale şi morale bine definite, şi o reală plasă de siguranţă pentru familiile în criză. În anii liberalismului economic al lui Margaret Thatcher, când fabricile nerentabile au fost închise una după alta, aceste comunităţi au fost lăsate de izbelişte. Iar bruma de industrie care a supravieţuit atunci a sucombat în cele din urmă, în era globalizării, prin transferul activităţii spre Europa de Est şi mai ales spre Asia. În multe dintre aceste foste comunităţi industriale, vidul de autoritate creat la dispariţia nucleului – a fabricii – a fost umplut de personaje din lumea interlopă. Ei şi bandele lor reprezintă acum autoritatea în acele comunităţi: fac legea, impun reguli, acordă recompense şi aplică pedepse.

Pentru observatorii din exterior, lipsa de reacţie a poliţiei în timpul violenţelor recente de stradă din Anglia a fost un mare mister. Poliţia engleză a avut însă şi ea de suferit profund în urma asaltului corectitudinii politice şi multiculturalismului. Declarată încă de la jumătatea primului mandat laburist drept „o instituţie rasistă“, principala preocupare a poliţiei britanice pentru următorii 11 ani a fost să scape de această etichetă. Discriminarea pozitivă a devenit rutină: a fost încurajată „de sus“ angajarea candidaţilor de altă culoare decât albii, pentru a echilibra balanţa rasială a personalului. Patrulelor de poliţie li s-a spus clar că suspecţii de diferite rase trebuie percheziţionaţi într-un număr egal, chiar dacă, statistic, criminalitatea are o incidenţă mai ridicată în rândul comunităţii africane. Iar dacă un suspect de culoare era în cele din urmă arestat, poliţistul avea de completat un munte de documente justificative. Astfel s-a ajuns ca poliţiştii să-şi petreacă mai mult timp la birou, completând acte, decât pe stradă. Şi tot aşa s-a ajuns ca, pentru a nu fi bănuiţi de rasism sau hărţuire, poliţiştii să evite interacţiunea cu suspecţii de culoare până când probele împotriva lor erau de necontestat. Pe scurt, poliţia a fost descurajată să-şi facă datoria.

Această hemoragie a figurilor de autoritate şi a modelor nu e un fenomen care să poată fi remediat cu uşurinţă. Cum am văzut, ea a afectat palierele fundamentale ale societăţii vreme de mai multe generaţii, efectele ei hidoase manifestându-se plenar în această lună pe străzile Londrei şi ale altor oraşe engleze. Premierul David Cameron a declarat că îşi face din vindecarea părţii bolnave a societăţii britanice o prioritate absolută. E, desigur, o declaraţie politică perfect previzibilă – cine n-ar fi spus la fel? Dar instrumentele pe care Cameron le are la îndemână pentru a avea măcar o şansă de reuşită sunt puţine. Sunt vremuri de criză, când cuvântul la ordinea zilei e austeritatea. Se anunţă concedieri la poliţie şi în şcoli, se pregăteşte reducerea ajutoarelor sociale. Măsuri care poate sunt necesare, dar care, combinate, aproape garantează repetarea mai devreme sau mai târziu a scenelor de stradă de la începutul lunii.

Orice nor are un contur argintiu, spune un proverb englezesc. Pentru David Cameron, conturul argintiu – unul dintre puţinele motive de optimism din aceste zile – este reacţia „celorlalţi“. A segmentului uitat al societăţii, a oamenilor de bun-simţ, cu o morală sănătoasă şi valori bine definite. În plin haos aceşti oameni s-au organizat singuri. Iar în primele ore după stingerea violenţelor, tot ei s-au coordonat folosind reţelele online de socializare sau Twitter, pentru a ieşi împreună pe străzi cu mături şi făraşe să facă curăţenie.

Ei sunt supravieţuitorii. Ei reprezintă acea parte a societăţii engleze care a rezistat exceselor neoliberalismului cultural şi economic. Dacă e să aibă vreo şansă de reuşită, ei sunt oamenii pe care guvernul va trebui să-i asculte.

Nicu Teodorescu
sursA: revista22.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss