C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Sursa problemei

Astazi se va decide daca agonia prin care trece sistemul monetar european va fi curmata intr-un mod dur sau daca iluzia existentei unei uniuni monetare viabile va mai putea fi mentinuta pentru cateva luni. Desi discutiile despre falimentul Greciei sunt in primul rand de ordin financiar, acestea gra­viteaza, aproape inevitabil, spre discutii despre diferentele culturale care exista intre periferia europeana si “Europa veche”.

Niciodata in istoria Europei unite nu a existat o diviziune atat de adanca pe criterii etnice si sociale. La nivelul omului de rand, exista doua tipuri de perceptii despre criza din Grecia. Primul tip este caracteristic pentru cetatenii “Europei vechi” si se rezuma la urmatorul concept: “grecii (portughezii, spaniolii etc.) sunt lenesi, nu platesc taxe, nu muncesc si se pensio­neaza la 30 de ani”.

Evident, pentru cineva cu o asemenea perceptie este firesc ca orice ajutor financiar pentru Grecia sa fie insotit de un pachet de austeritate, iar sistemele de protectie sociala sa fie distruse pana la temelie. Asa cum este cazul aproape tuturor opiniilor extreme si simpliste, viziunea germanului de rand asupra situatiei exclude din analiza problemei cateva aspecte foarte importante. De exemplu, pentru germa­nul (olandezul, finlandezul etc) de rand este dificil sa-si puna intrebarea daca grecii de rand au fost beneficiarii principali ai indatorarii statului elen si daca nu cumva exista alte solutii in afara austeritatii totale si nemiloase aplicate in mod nediscri­minatoriu. Al doilea tip de perceptie a crizei datoriilor suve­rane este caracteristic pentru cetatenii de rand de la periferia europeana. Acestia cred ca politicienii europeni urmeaza sa-i priveze de niste drepturi pe care le percep ca fiind fundamentale: protectie sociala puternica, o pensie mare, asigurare de sanatate, asigurare de somaj etc. In acelasi timp, programele de privatizare fortata care insotesc creditele din partea FMI si UE sunt percepute ca instrumente ale unei politici de neocolonialism economic. Desigur, aceasta opinie, desi nu este lipsita de un anumit grad de corectitudine, scapa din vedere o serie intreaga de aspecte care modifica substantial datele problemei.

Criza datoriilor suverane nu a aparut numai ca urmare a existentei “grecilor lenesi” sau a “germanilor dornici de reconstruirea Reichului prin metode economice”, ci inclusiv ca urmare a experimentului economic cunoscut sub numele de Uniune Europeana. Privind in trecut, devine din ce in ce mai clar ca acest experiment nu ar fi putut avea un alt final decat o criza a datoriilor suverane, urmata de dezintegrarea uniunii mo­netare. Milton Friedman, genial pronosticator al trendurilor economiei globale, a prevazut acest final cu multi ani in urma, iar multi dintre eurocratii zilelor noastre nu inteleg acest lucru nici astazi.

In trecut, schema intrarii in faliment a unei tari caracterizate de o lipsa crasa de disciplina fiscala arata in felul urmator:
Etapa 1: Partidul politic aflat la guvernare intelege ca pentru a oferi alegatorilor niste “pomeni electorale” care sa asi­gure victoria la viitorul scrutin este nevoie fie de a reduce coruptia, fie de a se imprumuta de la creditorii externi. Evident, guvernul decide ca varianta imprumuturilor externe este cea mai buna.
Etapa 2: Datoria guvernamentala creste, iar capacitatea de a rambursa aceste datorii ramane inexistenta. Mai mult decat atat, guvernul intensifica programele de indatorare pentru a compensa cresterea coruptiei (a se citi: cresterea furturilor din banii publici) si pentru a mentine fidelitatea alegatorilor prin “pomeni electorale”.
Etapa 3: Creditorii externi isi dau seama de gravitatea situatiei si refuza sa ofere noi credite sau cer dobanzi prohibitive. In aceste conditii, guvernul nu mai este capabil sa “rostogo­leasca” ratele pe care trebuie sa le plateasca pentru deservirea creditelor deja contractate si intra in incapacitate de plata. Deseori, inainte de a pleca de pe scena politica, guvernul vinde activele statului care nu au fost “valorificate” de catre predecesorii politici. Populatia ramane fara “pomeni electorale” si isi da votul pentru o noua forta politica care imediat reia procesul de la inceput.

In mod normal, o tara blocata intr-un asemenea proces nu reusea sa obtina credite atat de mari incat neplata acestora sa afecteze substantial sistemul financiar global. Din pacate, Uniunea Europeana a creat un mecanism prin care tari precum Grecia au putut sa acumuleze niste datorii colosale fara sa fie sanctionate de pietele financiare care au fost convinse ca Uniunea Europeana va face orice pentru a preveni falimentul unei tari din zona Euro. Prin urmare, Grecia a reusit sa ajunga la o datorie de aproximativ 44.000 de dolari pe cap de locuitor, ceea ce este comparabil cu SUA, care au ajuns la o datorie de 45.000 de dolari pe cap de locuitor. Daca nu ar fi existat mo­neda unica europeana, atunci Grecia ar fi intrat in faliment cu mult timp in urma si fara vreo consecinta deosebit de grava pentru sistemul financiar global.

Din cauza existentei unei uniuni monetare care a fost construita pe criterii politice si nu economice, comunitatea financiar-bancara are posibilitatea sa santajeze clasa politica europeana care poate salva uniunea monetara, implicit si Uniunea Europeana, numai daca va salva de la faliment bancherii care au castigat de pe urma creditarii statelor de la periferia europeana. Aceasta este cheia pro­blemelor legate de criza datoriilor suverane. Decizia inteleapta ar fi ca politicienii sa refuze sa salveze bancile cu banii contribuabililor, iar forma actuala a proiectului european sa fie data uitarii. Din pacate, exista un pronuntat deficit de intelepciune pe coridoarele puterii de la Bruxelles.

sursa: cronicaromana.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss