C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (I)

Teoretizată încă de la jumătatea anilor ʼ90, strategia lui Zbigniew Brzezinski s-a realizat definitiv pe teren pornind din 1999, când armatele americane au pus realmente piciorul în Balcanii europeni și au instalat aici baze militare de mari dimensiuni, cele mai importante după războiul din Vietnam. A doua etapă, precedată de o instalare americană în Uzbekistan, a fost constituită de bombardarea și invadarea Afganistanului în octombrie 2001.



Această a doua etapă conduce la controlul „Balcanilor eurasieni”, după terminologia lui Brzezinski. A treia etapă, care nu este explicit preconizată de Brzezinski, vizează controlul Mesopotamiei (Irakului). Ea constituie o încercare de pune capăt faimoasei „Chestiuni orientale”, care agită eșichierul internațional încă din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Statele Unite reiau aici pe contul lor proiectele strategice ale Imperiului Britanic defunct, adică a) împiedicarea oricărei puteri europene (inclusiv Rusia) de a-și deschide o fereastră spre Oceanul Indian și mai ales spre Golful Persic; b) împiedicarea organizării economice și de infrastructură a regiunii de către o putere europeană sau de către o alianță de mai multe puteri europene (inclusiv Rusia). Pentru observatorii eșichierului internațional dintre 1890 și 1914, ca și pentru strategii americani de astăzi, „Chestiunea orientală” privește în aceeași măsură Balcanii europeni ca și Orientul Mijlociu și Mesopotamia.

Franța eliminată de la Mosul

Imediat înainte de 1914, obiectivul principal era de a împiedica orice organizare și orice modernizare a teritoriului arab de sub dominație otomană de către tandemul germano-turc, a cărui axă principală de comunicație modernă ar fi fost drumul de fier „Berlin-Bagdad”. A reaminti astăzi această aventură a drumului de fier Berlin-Bagdad înseamnă a face „germanism naiv”, așa cum ne reproșează uneori anumiți „suveraniști” francezi? Nu. Căci, în epocă, autoritățile germane făcuseră apel la alte puteri europene, pentru a exploata împreună atu-urile acestei regiuni a lumii, inclusiv la Franța. În cadrul exploatării planificate a Mesopotamiei, Germania lui Wilhelm al II-lea, în ciuda lacunelor și insuficiențelor sale, a avut o politică pozitivă a mâinii întinse. Nu se poate nega acest lucru. Obsesia „revanșei” a împiedicat Parisul de a se alătura acestei dinamici potențiale. Acest refuz a contribuit la declanșarea carnagiului din 1914. Dar imediat după sfârșitul ostilităților în 1918, britanicii, care descoperiseră zăcăminte petroliere în regiunea Mosul, au propus o modificare a traseului prevăzut pentru zonele de protectorat, atribuindu-și evident această regiune petrolieră, mai înainte prevăzută a reveni Franței. Britanicii au obținut astfel un dublu avantaj: ei au smuls Turciei orice posibilitate de independență energetică și le-au sustras francezilor zăcăminte care le-ar fi permis să-și consolideze prezența în Orientul Mijlociu. După jertfele din 1914-1918, Franței îi rămăseseră două protectorate în Orientul Apropiat, Libanul și Siria, puțin viabile din punct de vedere economic și care, în plus, costau mult metropola.

În 1922, tratatul de la Washington, impus de puterile maritime anglo-saxone, obliga Franța, teoretic victorioasă dar în realitate totalmente înfrântă, lipsită de vitalitate datorită jertfelor umane, privată de rezervele demografice rurale, la reducerea, de o manieră drastică, a tonajului flotei sale de război; obiectivul urmărit de Londra și Washington era ca Franța să nu mai poată realmente să păzească cele două bazine ale Mediteranei și nici să se aventureze în Atlantic. „Aliații” britanici și americani au tăiat „înotătoarele” puterii care, din lipsă de prevedere și dogmatism închis, și-a sacrificat copiii cu sutele de mii, combătând inamicul principal al Londrei care se apropia prea mult de Golful Persic. Trecând prin fața fiecărui monument emoționant cu morții Franței, trebuie să ne gândim la sângele vărsat de către acești bravi țărani pentru ca să fie consolidată dominația britanică asupra regiunii Golfului Persic, un sânge care nici măcar nu a fost plătit cu petrolul de la Mosul… Patriotismul gălăgios de după 1918 a servit ca derivativ pentru a masca, dincolo de ireale înflorituri, dubla înfrângere reală a Franței: în Orientul Apropiat și pe mări. Clica belicoșilor laici țipau în tonul acestui patriotism gălăgios, pentru a nu mărturisi propriul eșec, pentru a nu mărturisi că au fost trași pe sfoară de către cei care aveau puterea financiară la Londra și la New York. Poporul Franței, dacă nu ar fi fost orbit, i-ar fi cerut, fără îndoială, socoteală…

În 1941, trupele franceze ale generalului Dentz, staționate în Liban și în Siria, au fost scoase de acolo de britanici. De atunci, Franța păstrează desigur o prezență culturală în această regiune, care este din ce în ce mai importată, dar nu mai are nicio prezență militară. De rușine, ziarele dominante din Franța de după 1918 au grijă să nu reamintească clauzele Tratatului de la Washington din 1922, pierderea Mosulului și evenimentele din 1941 în Siria și Liban. Poporul ar putea să înceapă să-și pună anumite întrebări…

Balcanizarea Orientului apropiat și despărțirea coastelor mediteraneene de hinterlandul lor

Astăzi, Israelul face, în zonă, oficiul de pion american, de avanpost în strategia talasocrațiilor. Cu prezența britanică în Cipru și alianța cu Turcia, această situație permite un control facil al regiunii, focalizând resentimentul arab doar contra Israelului care, în cele din urmă nu este decât un instrument, care este deificat pentru a flata un anume orgoliu evreiesc și a face să treacă în plan secund statutul subaltern al statului evreu, pur și simplu pion. Or, istoria trecută nu reținuse doar această ipoteză: înainte de 1914, sionismul lui Theodor Hertz trecea drept o idee în serviciul Germaniei wilhelmiene, care încerca să se ancoreze în spațiul est-mediteranean. Strategia engleză și americană era diferită în epocă: ea paria pe independența arabă și finanța în Liban și Siria apariția unei „conștiințe arabe” anti-turcești. Puterea otomană a răspuns printr-o represiune feroce, trimițând la spânzurătoare zeci de intelectuali arabizanți și îndepărtându-și prin ricoșeu populațiile arabe din Orientul Apropiat. Obiectivul era de a fragmenta spațiul dominat de otomani, de a balcaniza la sfârșit Orientul apropiat, de a despărți coastele mediteraneene de hinterlandul sirian și irakian, de a se înstăpâni asupra câmpurilor petroliere, de a arunca aerul Orientului apropiat într-un haos permanent, astfel încât acesta să nu-și regăsească niciodată o mai mare coerență geopolitică. Rezultatul practic al misiunilor „culturale” arabe, finanțate de organizațiile misionare americane, a dus, mai târziu, la revolta triburilor nomade și de călăreți, teleghidate de Lawrence în timpul Primului Război Mondial; Lawrence credea fără îndoială sincer că lucrează pentru independența populațiilor beduine al căror stil de viață îl admira. Să nu uităm totuși că societățile arheologice engleze, active în Mesopotamia, numărau printre membrii lor oameni care se pricepeau la prospecțiuni și geologi însărcinați să descopere discret petrolul din subsol. Lawrence făcea parte din acestea.

După ce i-au manipulat cum se cuvine pe arabii din Siria și din Liban, apoi pe cei din peninsula arabică și din deșertul iordanian, britanicii au făcut toate concesiunile pe care și le-au dorit sioniștii, care au schimbat tabăra, foarte abil, imediat după prăbușirea frontului rusesc și după intervenția americană din 1917. Revoluția bolșevică a îndepărtat armatele rusești de strâmtorile turcești, pe de o parte, de Armenia, Kurdistan și de regiunea Mosul, pe de altă parte. Slăbind Rusia prin organizarea și finanțarea unei revoluții delirante, serviciile britanice și americane au îndepărtat pericolul unei invazii rusești a Orientului Apropiat, pornind din Caucaz, care s-ar fi putut solda printr-o ocupație a coastelor mediteraneene și prin amenințarea Egiptului (în 1916 armatele rusești penetraseră mult în teritoriul kurd la est de actuala Turcie). În acest caz, sionismul ar fi devenit poate o idee în serviciul intereselor rusești…

(Va urma)

Autor: Robert Steuckers

Traducere: Cristi Pantelimon

Sursa: Estica News

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss