C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Statul de cartier

Lupta dintre găşti e dură, miroase a sânge şi bani, arar a moarte, iar bătăuşii nu se dau înapoi de la nimic.

Până în 1989 statul era o noţiune atât de abstractă încât îmi părea că cineva din înalturi, de dincolo de voinţa bieţilor pământeni, îl adusese să ne ordoneze viaţa. Statul era atunci Nicolae Ceauşescu şi atât. Sub el se desfăşura o armată disciplinată de soldaţi fără chip, o masă amorfă şi me­reu pregătită să se supună necondiţionat. Guvernanţii dimprejurul său nu aveau nici ei o identitate clară şi tocmai de aceea puteau fi lesne con­fundaţi unii cu alţii. Pasămite, me­canismul acela misterios, aproape mis­tic, funcţiona ireproşabil. Sau aşa cre­deam eu la o vârstă la care politi­ca era a din urmă preocupare a mea. Căci tractoarele duduiau pe ogoarele ce râdeau la soare, uzinele şi fabricile fumegau rodnic, şoimii patriei, pionierii şi uteciştii se zbenguiau fericiţi printre blocurile pestriţe, studenţii în­văţau şi petreceau academic, iar pe pă­rinţi nu-i pândea şomajul. Ce mai, ţara creştea oriunde îţi aruncai pri­vi­rea, se moderniza, lacomă să înghită de­calajul ce o despărţea de suratele ves­tice. Şi cum să nu mă mândresc cu condiţia mea de român, de fiinţă ocro­­tită de un asemenea stat protector şi responsabil? Un părinte atent şi harnic, drăgăstos şi aspru deo­po­tri­vă. Înspre noi nu răzbăteau defel scan­­dalurile şi cabalele  puterii şi, în de­fi­nitiv, cui îi păsa de ele? Slujbele şi lefurile ajungeau pentru toţi, şi nici casele nu erau neîndestulătoare. Cetăţeanul abia ieşit din praful rural simţea dintr-odată aerul amăgitor al oraşului şi de aici o stare de bucurie şi împlinire.

Urcarea în etate m-a deşteptat întrucâtva în treburile alambicate ale societăţii, mi-a ascuţit simţul critic. Uşor, uşor am observat că vietatea asta uriaşă care este statul are şi o parte monstruoasă. Descoperirea, stânjenitoare totuşi, m-a descum­pă­nit, a făcut să pălească orişicât făloşenia de a fi trăitor în statul ro­mân. Când s-a întâmplat să intre în des­compunere, la ordinul străinătăţii in­trigate de  excesul de independenţă şi suveranitate, nicicum de bunăvoie, m-am avântat în iluzii. Am visat că bol­navul va fi vindecat şi, astfel în­tre­mat şi primenit, ne va dărui ceea ce nă­zuisem pe ascuns. Curând, aveam să constat cu entuziasm că statul îşi lua chip, devenea ceva uman şi concret. Plăcut la vedere, cu bărbaţi ti­neri, îmbrăcaţi ca în revistele de modă de afară, afabili şi culţi. Culmea, dar statul chiar şi zâmbea, nu trebuia să stea întruna încruntat şi ameninţător. O clipă m-am temut însă, în vara în care lămpaşul şi bâta au înlocuit însemnele statale. Derapaje fireşti, inerente unui organism zgâlţâit de frigurile istoriei, mi-am zis în demenţa acelor zile de spaimă şi teroare. De ruşine naţională. Prin 1996 am des­lu­şit, vag şi timid, că, la noi, statul de­mo­cratic e structurat, de fapt, pe regu­li­le de cartier. Pe interese de gaşcă, pe gru­puri în stare de orice pentru a-i do­mina şi controla pe ceilalţi. Şi deodată optimismu-mi firav a pierit, alungat de pesimismul funciar, de re­sem­na­rea gri. În cartierele dintotdeauna există vreo doi mardeiaşi care-şi dispută întâietatea, rolul de lider suprem. În jurul lor se adună locotenenţii şi “carnea de pumni”, se construiesc ade­vărate “curţi” şi se urzesc legende. Fiindcă, în lipsa legendelor, perso­najele riscă să cadă în neînsemnare şi să-şi piardă  aura. Lupta dintre găşti e dură, miroase a sânge şi bani, arar a moarte, iar bătăuşii nu se dau înapoi de la nimic, totul e permis! Aşadar, regimul ţărănist a adus pe scena po­li­tică încă instabilă răfuiala şi  ven­de­ta. După o aşteptare de-o juma de veac, foştii prigoniţi şi condamnaţi în beciurile comuniste s-au trezit îndreptăţiţi să-şi răzbune suferinţa şi să întoarcă România către tinereţile irosite concentraţionar. Cam în pă­tra­rul cu pricina justiţia penală s-a transformat în unealtă de reglare  politică, de şantaj politic. De carnaval politic dezgustător. Pesediştii ce i-au succedat au păşit şi mai departe, îm­pin­­gând justiţia la abuzuri de final de săptămână. Cârtitorii şi opozanţii au trebuit să îndure gustul rânced, uneori penitenciar, al imprudenţei de a nesocoti… trandafirii gardieni. Ac­tualul preşedinte a redescoperit obi­ceiurile de cartier, le-a dat consistenţă şi le-a oficializat ca politică de stat. Un stat care, din păcate, îi sea­mănă leit. Puterea oranj a brevetat justiţia în crucea nopţii, o justiţie pe care a dat-o în veghe mascaţilor, într-o atmosferă de ocultă medievală. O justiţie pe furiş, în catranul nopta­tic spart de camerele de filmat şi de informaţiile pe surse din anturajul statului satrapic.

Văzându-i şi ascultându-i zi de zi pe aleşii neamului, scormoniţi neîn­ce­­­tat de mass-media şi demitizaţi electoral, am realizat că transparenţa e duşmanul mortal al democraţiei ro­mâ­neşti! Iar preşedintele nostru, în­trupătorul statului pe care îl tot re­for­mează, e prea transparent şi de-aia mi-e dor de statul ăla abstract de dinainte de 1989… Păi, cel de azi nu ne oferă decât insecuritate, vrajbă, sărăcie, bejenie şi-un cumplit sentiment de cetăţeni inferiori ai Europei.

Marian Nazat

sursa: jurnalul.ro

Related Posts

2 Responses “Statul de cartier”

  1. Andrei Popescu says:

    Statul s-a constituit atunci cand societatea s-a dezvoltat si a inteles ca fara aceasta organizare nu se mai poate dezvolta.Si au fost elaborate niste principii.
    Astazi ,toate aceste principii normale si de bun simt care au stat la baza formarii statului au fost incalcate. Cum s-ar zice, contractul social intre societate si stat a fost incalcat de catre stat care nu mai doreste sa raspunda in fata societatii privind abuzurile tot mai frecvente ale acestuia. Se pare ca este necesar un nou contract social care sa limiteze puterea statului si a interventiilor sale si care sa restabileasca principiile care au stat dealungul timpului la baza constituirii statului. Statul nu trebuie sa depaseasca prin impozitare posibilitatile membrilor societatii si trebuie sa se adapteze continuu la aceste posibilitati. Statul nu trebuie sa devina un mastodont cu picioare de lut. In cazul in care devine trebuie imediat reformat, in caz contrar apar evenimente ce nu mai tin de democratie ci de anarhie ceea ce nu este de dorit. Aviz amatorilor !

  2. Terente says:

    Îmi pare rău să vă contrazic, dar statul nu şi-a justificat niciodată existenţa, cu atât mai puţin astăzi, când a devenit atât de evident că nu reprezintă altceva decât prelungirea prerogativelor de proprietate ale unora asupra altora.Minciuna care se ascunde în spatele statului, aceea de angajament în virtutea asigurării unor norme de convieţuire în siguranţă şi îndestulare pentru constituenţii săi, nu mai poate fi credibilă. Încă de la începuturile sale, statul a fost o extensie a unor comportamente tribale; găştile, clicile, abuzurile, sunt constituentele sale de bază. Îmi pare rău pentru efortul acestui autor al articolului de faţă care îşi imaginează că ar exista poate şi o “faţă umană” a statului. Nu există aşa ceva. Educaţia pervertită, transformarea individului într-un instrument social, asta este ceea ce oferă statul fiinţei umane. Şi uneori nici măcar atât.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss