Securitatea socială – încotro?

Securitatea socială, cel mai mare și mai popular program federal, împlinește 63 de ani și ar trebui să se pensioneze în curând. Căci securitatea socială este o schemă Ponzi între generații, un impozit pentru cei care acum lucrează pentru a-i plăti pe cei care sunt în prezent pensionați. Iar facturile tocmai își ating termenul de plată. Primul impozit pentru securitatea socială a reprezentat 2% din câștigurile de până la 3.000$ pe an. Impozitul actual pentru securitatea socială este de 12,4% din câștigurile de până la 72.600$ pe an – din care 10,7 puncte procentuale sunt pentru pensii și 1,7 puncte procentuale pentru asigurările de invaliditate. În plus, angajații plătesc un impozit de 2,9% din toate veniturile pentru a finanța Partea A (n.t. asigurarea de spitalizare) din programul Medicare.

Primul beneficiar al programului de securitate socială a fost o doamnă venerabilă, pe numele său Ida Mae Fuller, care, plătind în total un impozit pe venit de 44$ și trăind 100 de ani, a căpătat un profit de 21.000$; și, pentru majoritatea celor care de atunci încolo s-au pensionat, programul de securitate socială a constituit, de asemenea, un chilipir. Cu toate acestea, pentru angajații născuți în ultimii 40 de ani, rata medie de recuperare a taxelor plătite pentru securitatea socială (ajustată la rata inflației) va fi de aproximativ 1,4%, mai scăzută decât actuala rată reală de rentabilitate a bonurilor de tezaur. Iar din diferite motive, negrii, reprezentând unul din doi salariați și având câștiguri ridicate, vor beneficia de profituri chiar mai mici.

Și acest lucru dacă programul de securitate socială va oferi toate beneficiile pe care le-a promis. Însă, impozitul actual pe venit va finanța numai aproximativ 75% din beneficiile promise, până în 2030. Principalul motiv pentru acest semn de rău augur îl constituie faptul că se așteaptă ca numărul de salariați raportat la numărul de beneficiari să scadă până în acel an de la un raport actual de 3,3 la unul de 2,0 datorită pensionării generației ”baby boom”.

Într-un fel sau altul, o abordare clasică din perspectiva mediului de afaceri a programului de securitate socială va necesita unele combinări de reduceri ale beneficiilor sau alte altor cheltuieli federale cu creșteri ale impozitului pe venit sau ale altor impozite federale sau chiar cu o împovărare și mai mare a nepoților noștri, împovărare cauzată de datoria federală. Și totul pentru că acum mai bine de 60 de ani politicienii federali au ales să finanțeze programul de securitate socială pe baza impozitării la sursă a salariatului. Managerul unui fond de pensii privat sau de stat ar fi mers la închisoare pentru un comportament asemănător.

Să cârpăcim programul de securitate socială nu mai este suficient. Reducerea beneficiilor viitoare sau creșterea impozitului pe venit ar conduce la o rată de recuperare a investiției negativă pentru tinerii salariați de azi. Singurul tip de program de pensii stabil pe termen lung, din punct de vedere demografic, este un plan prefinanțat în care fiecare generație plătește pentru propria-i pensionare. Această chestiune este în prezent recunoscută în mod curent, chiar și în acea insulă de nerealitate numită Washington. Provocarea constă în a proiecta un plan de tranziție de la sistemul actual de impozitare la sursă a salariatului la un sistem prefinanțat, menținând în același timp beneficiile celor care s-au pensionat deja sau se apropie de pensionare. Iar acesta constituie în momentul de față punctul central al dezbaterii privind programul securității sociale.

Această dezbatere a fost, din fericire, dusă mult mai departe decât am fi anticipat, în mare parte grație angajamentului președintelui Clinton de a prezenta propria versiune cu privire la securitatea socială în această iarnă. Președintele Clinton – bravo lui – a fost în același timp îndreptățit să îndemne Congresul să nu distribuie încă spre alte finalități partea nerepartizată a excedentului bugetar federal, cel puțin până când acestă problemă este clasată. Finanțarea trecerii către un program stabil de pensii private prefinanțate este cu siguranță mai importantă decât harababura creșterii cheltuielilor și a reducerii taxelor luată în considerare recent de către Congres. Cu toate acestea, programul securității sociale pe care Clinton l-a schițat în recentul său discurs către The Sate of Union nu constituie, din nefericire, o propunere serioasă.

1. În jur de 50% din excedentul bugetului general consolidat proiectat pe următorii 15 ani ar fi distribuit astfel încât să se reducă datoria publică față de cetăteni. Acest lucru ar putea avea efecte mai bune asupra economiei decât oricare alte utilizări ale excedentului bugetar propuse, dar nu ar avea nici un efect direct asupra programului securității sociale. Printr-o scamatorie, Clinton ar dubla datoria către Fondul Securității Sociale, susținând că acest lucru ar extinde solvabilitatea acestui fond mitic până în anul 2055, dar această contabilitate stângace nu ar avea vreun efect substanțial. Problema nu o reprezintă socoteala dublă, ci contabilizarea falsă; chiar luat și de două ori, nimicul rămâne nimic.

2. Aproximativ 12% din acest excedent proiectat ar finanța un nou, mic și complicat cont individual de pensii (n.t. IRA – Individual Retirement Account). Guvernul federal ar vărsa o sumă mică, fixă de bani în aceste Conturi de Economii Universale (USAs) și ar crește apoi depozitele individuale în aceste conturi pe o bază salarială testată. Nici această măsură nu ar avea vreun efect asupra programului securității sociale.

3. Un alt procent de 12% din proiecția execedentului ar fi investit în titluri de valoare private, care ar urma să fie deținute de către Fondul Securității Sociale. Clinton a propus un sistem menit să protejeze aceste investiții de presiunile politice, dar palmaresul sistemelor asemănătoare nu este unul încurajator. Multe fonduri de pensii statale și locale și unele fonduri naționale de rezervă au fost manipulate în vederea atingerii unor obiective politice, reducându-se astfel rata de rentabilitate a acestor fonduri. Chiar de pe la începutul administrației Clinton, Departamentul Muncii a încercat să facă presiuni asupra fondului de pesii private pentru ca acesta să se orienteze spre investiții direcționate politic. Deși această componentă a planului lui Clinton a reprezentat punctul central al criticilor timpurii, este totuși singura componentă care ar avea vreun efect, deși minuscul, asupra finanțării viitoare a programului de securitate socială.

Acest plan, aparent asamblat cu un capsator de niște iscusiți cuvântători, nu este unul serios și, drept urmare, Congresul nu are nici un motiv să îi acorde atenție. Părerea mea este că acest plan, ca și propunerea privind sistemul de sănătate din 1993, nu va ajunge să fie votat în Parlament.

În acest caz, încotro ar trebui să se îndrepte Congresul de aici încolo? Cel mai rău răspuns la eșecul lui Clinton de a înainta o propunere serioasă ar fi să se acționeze ca și când programul de securitate socială nu reprezintă o problemă serioasă; aceasta ar declanșa o frenezie a cheltuielilor cu plățile și a micșorării impozitelor nefolositoare care ar irosi excedentul bugetar. O alternativă mai bună ar fi să nu se facă nimic; aprobă un buget restrâns, pleacă acasă și lasă ca excedentul să reducă datoria federală până când se ajunge la consensul necesar rezolvării problemei securității sociale. Cea mai bună alternativă este însă să se recunoască că excedentul proiectat reprezintă o oportunitate rară pentru a rezolva pe termen lung marile probleme fiscale. Și cea mai importantă provocare fiscală este de a transfoma securitatea socială, dintr-un sistem nesustenabil al pensiilor de stat bazate pe impozitarea la sursă a salariatului, într-un sistem durabil de pensii private prefinanțate.

Din fericire, Institutul Cato a studiat de peste 20 de ani programul de securitatea socială, un program ce a fost privit ca fiind cea de-a treia gratie a politicilor americane pentru cea mai mare parte a acelei perioade. Dispozițiile generale, extrase din câteva dintre planurile de tranziție, care ni se par cele mai logice sunt următoarele:

1. Beneficiile celor care sunt în prezent pensionați ar fi în întregime garantate. Orice altceva mai puțin ar fi greșit din punct de vedere moral și stupid din punct de vedere politic.

2. Toți lucrătorii actuali ar avea opțiunea de a rămâne în programul curent de securitate socială sau de a accede la noul sistem de pensii private prefinanțate. Pentru cei care rămân în programul de securitate socială, vârsta de pensionare ar putea fi mărită lent, poate cu 2 luni pe an, până la 70 de ani.

3. Cei care au optat pentru pensia privată, ar primi o obligațiune de recunoaștere egală cu valoarea cumulată, incluzând dobânzile, a taxelor privind securitatea socială pe care le-au plătit deja. În plus, ei ar pune o parte din impozitul pe salarii într-unul sau mai multe portofolii de acțiuni private și obligațiuni autorizate de guvern.

Valoarea obligațiunilor de recunoaștere și a portofoliile private acumulative i-ar face pe cei mai mulți dintre salariați mai înstăriți, în primul rând datorită unui câștig mult mai însemnat din deținerea de acțiuni la companii private. În ultimii 70 de ani, de exemplu, câștigul real mediu din deținerea de acțiuni la corporații a fost, în SUA, de 7,7 procente și nu a existat nici o perioadă de 30 de ani în care câștigul real să fi fost mai mic de 4 procente. De vreme ce câștigul real mediu în cadrul programului de securitate socială este acum de doar 1,4 procente, majoritatea salariaților ar fi într-o situație mai bună chiar și dacă numai jumătate din impozitul pentru securitatea socială ar fi direcționat către conturi private. Mai mult decât atât, pentru cei care mor prematur, obligațiunile de recunoaștere și portofoliile private acumulate ar fi parte a proprietății personale, comparativ cu pierderea completă a acestor plăți acumulate în programul de securitate socială.

4. Toți salariații noi ar fi în sistemul de pesii private.

5. Costul acestei treceri ar fi finanțat prin combinări ale următoarelor surse:

a. proiecția excedentului bugetului general consolidat

b. partea reținută de guvern din securitatea socială

c. veniturile fiscale mai mari din creșterea investițiilor private și din economii, și

d. o creștere a datoriei federale care ar fi restituită atunci când plățile pensiilor pentru beneficiarii programului de securitate socială rămași descresc.

6. Guvernul federal ar păstra cinci roluri importante:

a. stabilirea cotei de impozit pe salarii și a părții care va fi direcționată către conturile private,

b. menținerea beneficiilor persoanelor care sunt în prezent pensionate sau au ales să rămână în programul de securitate socială,

c. menținerea unei ”plase de siguranță” finanțate din veniturile generale pentru cei care, din diverse motive, nu acumulează o sumă suficientă în contul privat pentru o anuitate de pensionare minimă adecvată,

d. autorizarea fondurilor private în care unele părți ale impozitului pe salarii vor fi direcționate. În momentul în care o persoană a acumulat un anumit nivel al activelor, orice economisire suplimentară pentru fondul de pensii va putea fi investită oriunde, și

e. reglementarea ritmului în care o persoană poate efectua tragerea creditului din contul său de pensii sau solicitarea ca fiecare să-și cumpere individual o anuitate la o valoare precizată.

Cam atât despre aceasta! Problemele politice primare implică partea din impozitul pe salarii care ar fi direcționată către conturile private, dacă vârsta de pensionare ar trebui să fie mărită gradual, nivelul ”plasei de siguranță” și măsura în care guvernul ar trebui să reglementeze portofoliile private autorizate. Cele mai multe dintre aceste probleme ar fi, bineînțeles, mai mari dacă Congresul distribuie excedentul bugetar proiectat pentru lucruri mai puțin importante. Avem acum o mică portiță de scăpare pentru a rezolva această problemă, și cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Articol apărut inițial în The Colorado Springs Gazette – 16 Octombrie 1998, sub titlul “Whither Social Security? Transition it, then Retire It”.

William A. Niskanen este președinte emerit și un distins economist senior al Institutului Cato. Între 1985 și 2008, Niskanen a fost președintele Institutului Cato, urmându-și serviciul în calitate de membru și președinte în exercițiu al Consiliului Consilierilor Economici ai Președintelui Reagan. A mai activat ca director în departamentul economic la Ford Motor Company, profesor de economie la Universitatea din California, la Berkeley și Los Angeles, director adjunct al Oficiului de Management și Buget, analist pe apărare la Rand Corporation, director de studii speciale în Biroul Secretarului Apărării și director al Programului diviziunii de analiză la Institutul Cato. A scris despre numeroase probleme ale politicii publice cum ar fi guvernanța corporatistă, apărarea, politica bugetară federală, reglementările publice, programul de securitate socială, taxele și comerțul. Cartea lui Niskanen din 1971 – Bureaucracy and Representative Government – este considerată una clasică. Cea mai recentă carte a sa este Reflections of a Political Economist: Selected Articles on Governmetn Policies and Political Processes. Niskanen deține o licență Harvard și un doctorat în economie la Universitatea din Chicago. Universitatea din Chicago l-a onorat recent cu o distincție pentru întreaga activitate profesională.

sursa: ecol.ro