C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Piaţa Universităţii – un reflex al Cenaclului Flacăra

După 20 de ani, marşul de comemorare a victimelor mineriadei din 14-15 iunie 1990 se desfăşoară între demonstraţii de protest ale pensionarilor ameninţaţi să moară nevinovaţi şi cu zile după ce au fost minţiţi cu sânge rece. Iar la putere se află un partid al cărui staroste a condamnat în mod oficial comunismul, adică acea orânduire ce pregătea în ultimii ani ’80 rezervaţii în care să fie mânaţi pensionarii.

Ani în şir s-a lucrat la mitul Pieţei Universităţii. Despre ce s-a petrecut acolo în lunile aprilie-mai 1990 s-a ajuns să se facă vorbire ca despre un soi de Termopile, unde o mână de “golani” ar fi înfruntat hoardele lui Iliescu. Ceea ce este un fals istoric. În luna şi mai bine până la alegerile din 20 mai în care s-au desfăşurat seratele cu muzică folk în Piaţă, nici picior de autoritate nu a intervenit în vreun fel, nici un “golan” nu a fost nici măcar întrebat cu ce drept blochează carosabilul zile în şir. S-a cântat, s-a dansat în voie, s-au aprins brichete, s-au scuturat legături de chei. Oricine nu era un fan al manifestării era calificat pe loc drept comunist, securist, iar apoi, de-a lungul vremii, drept fesenist, pesedist, iliescist. Subsemnatul sunt un bun exemplu în acest sens. Ani de-a rândul, mulţi dintre cei cărora dintr-un motiv sau altul nu le convenea ce scriam sau spuneam, în lipsă de contraargumente la obiect, puneau aceeaşi placă: vorbeşte jigodia de Popescu, care a salutat venirea minerilor, care a spus că bine a făcut Iliescu că i-a chemat, care s-a bucurat că au fost bătuţi oamenii în Piaţă. Un şir de minciuni alimentate una din cealaltă. În finalul textului de faţă republic Spirala violenţei, unicul articol scris de mine în perioada mineriadei, apărut pe 17 iunie 1990 (în zilele precedente, ruşinoase pentru Adevărul, refuzasem să apar cu vreun rând în ziar); o fac nu pentru cretineţii care vor continua să mă insulte împotriva oricărei evidenţe, ci pentru cititorii de bună credinţă care vor fi ajuns să fie influenţaţi de această manipulare josnică.

Intoleranţa, “talibanismul” foştilor “golani” sunt de fapt reacţii de acoperire. Foarte puţini dintre zecile de mii de inşi adunaţi în Piaţă în perioada de maximă expansiune se număraseră printre cele doar câteva mii de români ieşiţi iniţial în stradă în decembrie 1989. Piaţa Universităţii a fost o încercare de a mima o disidenţă post factum, un reflex al laşităţii mergând până la complicitate cu călăul, de care dăduse dovadă sub ceauşism practic toată populaţia României.

Dacă nişte oameni s-ar fi adunat în negrii ani ’80 ca să cânte în Piaţa Universităţii “Mai bine mort decât comunist”, aş fi venit alături de ei ştiind foarte bine că aveam toate şansele să-mi fie satisfăcută opţiunea din cântec. În condiţii de libertate însă, am considerat şi consider această acţiune patetică şi depăşită. Un reflex subconştient al cântărilor şi recitărilor colective conduse de Adrian Păunescu înainte de ’89. Cine nu dorea ca Iliescu şi FSN să rămână la putere avea la dispoziţie mijloace politice democratice: să voteze liber PNŢcd sau PNL, pe Raţiu sau Câmpeanu sau să înfiinţeze un partid şi să prezinte un candidat propriu la preşedinţie. Ocuparea abuzivă a Pieţei a dus la rezultatul invers: Iliescu a fost votat cu înspăimântătorul procent de peste 80%.

Fireşte că, în România anului 1990, structurile şi personajele comunistoide încă erau peste tot. Violenţele din iunie au însemnat momente de reală bucurie pentru inşi care se prelinseseră luni de zile pe lângă pereţi, neştiind ce să facă în noua lume – acum aveau iarăşi un rost, să-i pună la punct pe legionarii “cu steag verde”, drogaţii şi derbedeii care voiau să destabilizeze “tânăra noastră democraţie” (“Iliescu, dacă vrei, te scăpăm de derbedei”). Pornind însă de la acest aspect indubitabil, s-a vehiculat ani de zile alt loc comun ilogic: Iliescu ar fi ordonat violenţele ca să termine cu opoziţia. Că Ion Iliescu ar fi putut să se uite cu răceala bolşevicului experimentat la maltratarea unor oameni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare, asta am înţeles în 20 de ani de trai mediatic cu dl. preşedinte că nu era deloc imposibil. Dar, politic vorbind, Ion Iliescu nu avea nici un interes să se petreacă mineriada…

Opoziţia fusese practic desfiinţată prin rezultatul zdrobitor al alegerilor. În Piaţă nu mai era, după 20 mai, decât zaţul, o adunătură de declasaţi care se încăpăţânau să ocupe ilegal spaţiul public. Şi totuşi, intervenţia de curăţare a Pieţei, care ar fi putut să fie ordonată a doua zi după alegeri, a fost amânată mai bine de 3 săptămâni, Iliescu tot sperând că vor pleca singuri şi nedorind, logic, tărăboi. Ce s-a întâmplat în 13-15 iunie reprezintă, în mod evident, o scăpare de sub control a situaţiei de care Ion Iliescu este vinovat, dar nu o premeditare din partea lui. Din nou, “golanii” vor să se “eroizeze”, să-şi dea o importanţă istorică pe care nu au avut-o.

Acum, în vreme ce în România criza cuprinde totul, şi economia, şi oamenii, în Polonia ea este exemplar ţinută sub control. Dacă ne întrebăm de unde ni se trage şi de ce aşa merg lucrurile, poate ar trebui să suportăm o clipă ridicolul comparării deceniilor de luptă crâncenă, în stradă, piept în piept, cu comunismul ale “Solidarităţii” poloneze, cu o ediţie pe dos a Cenaclului Flacăra în 1990, la foc de tabără pe asfalt.

Spirala violenţei

Că pe 13 iunie a avut loc în Bucureşti o tentativă de lovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl. Răzvan Teodorescu. Oricine s-a aflat în acele ore la Televiziune, la Interne sau la Poliţie poate rememora mirosul sălbăticiei şi fricii care pluteau în aer. E lesne de înţeles că imaginile din seara aceea, transmise de TVR şi, mai ales, lipsa oricăror imagini vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panică în întreaga ţară. Ceea ce s-a întâmplat a doua zi în Bucureşti, începând cu primele ore ale dimineţii, a fost o reacţie, tot atât de inevitabilă. Spirala violenţei, odată iniţată, urcă întruna. Această reacţie s-ar fi produs şi în lipsa apelului prezidenţial, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucură preşedintele şi guvernul. În aceste condiţii, comportamentul grupurilor minereşti şi muncitoreşti nu a fost, şi nici nu avea cum să fie paşnic.

Faptul că presa străină nu vrea să vadă decât violenţele acestei, să-i spunem, “poliţii civile”, trecând cu nonşalanţă peste cele întâmplate în 13, este un lucru cât se poate de iritant, dar asta nu înseamnă că aceste violenţe pot fi trecute sub tăcere. Unul dintre aspectele cele mai grave îl constituie faptul că alegerea victimelor s-a făcut, de multe ori, pe baza unor denunţuri urlate în gura mare sau a unor indicii tragicomice: părul lung sau barba la băieţi, fustele scurte la fete.

Un comunicat Rompres, de ultimă oră, ne pune însă pe gânduri în privinţa identităţii făptuitorilor de violenţe din ziua de 14: conducerea PNŢcd arată că în ziua de 14 iunie, orele 17.00, un grup numeros de indivizi travestiţi în mineri au pătruns prin forţă în sediul partidului din B-dul Republicii; înarmaţi cu răngi, topoare şi târnăcoape, aceştia au procedat la maltratări grave, devastări şi sustrageri.

Cristian Tudor POPESCU

sursa: gandul.info

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss