În numărul sau din 1 ianuarie 2017, publicăția internațională „Huffington Post” făcea un amplu rechizitoriu creștinismului, sub un titlu incredibil de provocator și ofensator, dar care, nici atunci, nici mai târziu, n-a prea fost băgat în seama: „Creștinismul este religia cea mai criminală din istorie”. Intoleranța, ofensa și ura par să fi devenit loc comun în retorică publică a lumii. Secolul al XXI-lea a început sub zodia euforiei, politologic explicată prin „sfârșitul istoriei”, încheierea războiului rece”, „era convergenței” etc.
Dar deziluziile, și mai ales iluziile, post-război rece au convertit frumoasele simțăminte în ură și încrâncenare. Secolul al XX-lea a fost unul al atrocităţilor (războaie mondiale și coloniale, holocaustul), al terorii colective (distrugerea nucleară mutual asigurată) și al fricii (sub autoritarismele de tot felul). În secolul nostru crește și se încrâncenează atmosfera de ură, isterie, intoleranță, din căminul familial până în agora. Resentimente, complexe și refulări de tot felul, împinse spre paroxism, explodează în tot spațiul public, de la Parlamente și piețe publice până la studiouri TV, ziare, tramvaie, stradă. Pe ton iritat, cu imprecații și invective care nu-și aleg cuvintele, ba chiar și păruieli în incinte altfel dintre cele mai respectabile. Scribi înregimentați se grăbesc să vorbească de războaie civile (și ele hibride, bineînțeles) – în America, în Franța, iar la noi de gogorița „război români contra români”. Papa de la Roma ar trebui să spună acum, în loc de „Nu vă fie frică!”, „Potoliți-vă, liniștiți-vă, ascultați-vă unii pe alții și găsiți calea înțelegerii”. Dar dihonia a intrat și între religii, între biserici, iar riscul înmulțirii războaielor (numite și) religioase crește, ca în Evul Mediu: ieri – Iugoslavia, azi – lumea islamică, mâine, poate – Ucraina.
Statele, comunitățile, indivizii nu mai au încredere între ei și parcă nu mai au loc unii de alții. „Nu reușim să găsim un teren de înțelegere unde să putem fi în dezacord într-un mod respectuos, cealaltă parte este Inamicul. Urlăm la televiziuni, ne blocăm pe Facebook și ne împroșcăm cu insulte pe Twitter. Și nu doar politicienii”, constată triplul premiat Pulitzer Thomas Friedman în „New York Times”. El denunță „ruptura profundă dintre noi, dintre noi și instituții, dintre noi și președinte”. În Franța, ziarista Weronika Zarachowicz vede cum „la tribunele publice, progresează o anumită violență verbală simplistă, sursă de excluziune și nu numai la extremă dreapta. Discursul decomplexat pare să fi devenit gramatică zilei, pentru a-i acuză pe unii și a-i mânji pe alții”. Iar „mercenarii informației” aţâţă încontinuu focul, incitând la violență. În Germania, filosoful Carolin Emcke observă că ura, care nu e deloc ceva nou, „și-a schimbat calitatea: dacă înainte era mai ascunsă, rostită mai cu jumătate de gură, acum a devenit acceptabilă, a intrat în obișnuință. Pare chiar un titlu de mândrie să afișezi o anumită satisfacție când îl respingi pe celălalt, este un fel de exhibiționism al resentimentului”. Ura, mai spune ea, „a ieșit din periferia societății pentru a pătrunde în însăși inima sferei publice”. Noua Strategie de securitate națională a S.U.A. constată că în dialogul dintre superputeri, „limbajul este mai degrabă conflictual”.
Cum s-a ajuns aici? Carolin Emcke: „Sunt de blamat mulți actori. Începând cu rețelele sociale, care permit stereotipurilor urii să se propage și să prospere cu o viteză incredibilă”. Și exemplifică: „În Germania, nu vezi evrei la TV decât când se vorbește de Shoah, de anti-semitism sau de statul Israel. […] Iar islamul este asociat aproape întotdeauna cu terorismul sau fundamentalismul religios”. Și toate acestea „în indiferență colectivă, care e un torent de lașitate, rușine și mizerie”. Thomas Friedman extinde sfera: „A-i aţâţa pe oameni unii împotriva altora a devenit model de business pentru unii conducători”. Căci războiul urii nu e doar unul al vorbelor. „Brutalitatea crescândă a limbajului anunță poate brutalitatea actelor”, avertizează Jean-Marie Guehenno, fost secretar general adjunct al O.N.U. El numește și o serie de cauze. „Evenimentele conduc, nu conducătorii.” Apoi, nu există un minimum de convergență între principalele puteri ale lumii, nici între instituțiile internaționale postbelice (O.N.U., O.M.C., Banca Mondială, U.E., N.A.T.O., G-20). Lumea nu mai e structurată nici de o ideologie dominantă, nici de confruntarea între două ideologii (ca în războiul rece). Se produce o polarizare abrazivă între mondialism și stat, identitate națională. Lumea devine mai nesigură, deci mai neliniștită, mai labilă, deci mai imprevizibilă. Și mai individualistă, mai egoistă.
„De ce atâta răutate virtuală?” – se întreabă și ziaristul Soma Buagila Abdelkefi. „În lumea minunată a Internetului, se poate vedea în ce grad răutatea gratuită, hărțuirea, misoginia și intoleranță au devenit modă curentă. Valuri de amărăciune, frustrare, gelozie și ranchiună asaltează lumea virtuală și o fac un spațiu amenințător, sufocant și neliniștitor”. Dar toate acestea sunt „reflexul societății noastre”. Pandemia mondială a urii și isteriei are și rădăcini istorice. „Conflictele secolului al XX-lea au aservit țările bogate în resurse iar liderii lor au devenit corupți și au vândut aceste resurse în străînătate lipsind propriile popoare de putință valorizării lor” – apreciază un raport al institutului francez Adrasea. Și totuși, susțin universitarii americani Andrew Mack și Steven Pinker, „Nu, lumea nu e în pragul prăbușirii în haos”. În ciuda tuturor relelor, numărul războaielor a scăzut considerabil după 1945, autocrația pierde teren în favoarea democrației, iar lumea a demonstrat că poate ieși din crize. Dar precepţia generală rămâne totuși cea a unei lumi sumbre, neliniștite și isterizate. Viziunea negativă este însă întreținută subtil și meticulos, de la ziariști și „experți”, la generali, politicieni, reprezentanți ai ordinii publice, militanți ai moralei, care profesează, deloc gratuit, o „cultură a haosului”.
Ca soluție, cei doi autori americani susțîn că „o evaluare factuală a stării lumii ar putea fi benefică. Ar putea permite calibrarea reacțiilor noastre naționale și internaționale la pericolele care ne amenință în funcție de amploarea lor reală” și ar limita influență „impresarilor violenței”. Îndemnul „Nu va fie frică!” rămâne așadar actual și pentru acest început de secol.
Autor: Corneliu Vlad
Sursa: Art-emis
Adauga comentariu