C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Mai multe informaţii, mai puţine cunoştinţe

Nu e o metaforă poetică când spunem că „inteligenţa artificială“, aflată în slujba noastră, ne seduce şi slăbeşte creierul care cu timpul devine dependent de instrumentele astea, ajungând în cele din urmă sclavul lor.

Nicholas Carr a studiat literatura la Dartmouth College şi la Harvard şi se vede treaba că în tinereţe a fost un devorator de cărţi bune. Ulterior, aşa cum s-a întâmplat cu toată generaţia lui, a descoperit calculatorul, Internetul, minunile uriaşei revoluţii informatice a epocii noastre şi nu numai că le-a dedicat o bună parte din viaţă, folosind toate serviciile online şi navigând zi şi noapte în reţea, dar a şi devenit un profesionist şi un expert în noile tehnologii ale comunicării, despre care a scris pe larg în publicaţii prestigioase din Statele Unite şi din Anglia.

Dar într-o bună zi şi-a dat seama că nu mai era un cititor bun şi aproape că nu mai citea deloc. După o pagină sau două dintr-o carte nu se mai putea concentra, iar dacă era o carte complexă, care cerea mai multă atenţie şi reflecţie, se ivea în mintea lui ceva, un fel de tainic refuz de a mai continua acel efort intelectual. Iată ce spune autorul: „Îmi pierd calmul şi firul poveştii, şi încep să mă gândesc ce aş putea să fac. Mă simt de parcă mi-aş târî întruna creierul descentrat înapoi la text. Lectura profundă pe care o făceam în chip firesc a devenit un adevărat chin“.

Îngrijorat, a luat o decizie radicală. La sfârşitul lui 2007, el şi soţia lui şi-au abandonat confortul ultramodern din Boston şi s-au dus să trăiască într-o cabană din munţii Colorado, unde nu exista telefonie mobilă, iar Internetul ajungea târziu, prost sau deloc.

Acolo a scris în doi ani cartea pole­mi­că care l-a făcut celebru. Cartea se numeşte în engleză „The Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains“, în traducere, „Superficiali: ce face Internetul cu minţile noastre?“ (Taurus, 2011). Tocmai am citit-o dintr-o răsuflare şi pot spune că această carte m-a fascinat, dar m-a şi speriat şi întristat.

Carr nu dispreţuieşte informatica, n-a devenit un conservator contemporan care vrea să termine cu toate calculatoarele, nici vorbă de aşa ceva. În cartea lui recunoaşte contribuţia extraordinară pe care servicii ca Google, Twitter, Face­book sau Skype le aduc informaţiei şi comunicării: timpul economisit, uşurinţa cu care numeroşi oameni îşi pot împărtăşi experienţele, beneficiile de care au parte firmele, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea economică a ţărilor.

Dar toate astea au un preţ şi, în ultimă instanţă, înseamnă o transformare la fel de mare în viaţa noastră culturală şi în funcţionarea creierului omenesc precum a fost şi descoperirea tiparului de către Johannes Gutenberg în secolul al XV-lea, tipar care a generalizat lectura cărţilor, până atunci accesibile doar unei minorităţi nesemnificative de clerici, intelec­tuali şi aristocraţi.

Cartea lui Carr se revendică din teoriile acum uitatului Marshall MacLuhan, pe care nimeni nu l-a băgat în seamă când, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, a afirmat că mijloacele de comunicare nu vehiculează pur şi simplu un conţinut, ci exercită şi o influenţă perversă asupra acestuia, iar pe termen lung ne schimbă felul de a gândi şi a acţiona. MacLuhan se referea atunci mai ales la televiziune, dar argumentele lui Carr şi numeroasele experimente şi mărturii citate în carte ne arată că această teză e de o extraordinară actualitate în lumea Internetului. Apărătorii recalcitranţi ai software-ului susţin că el e un instrument aflat în slujba celui care-l foloseşte şi, fireşte, există numeroase experimente ce par să confirme acest lucru, iar beneficiile respectivei tehnologii sunt indiscutabile: cine ar putea tăgădui că e un progres aproape miraculos: acum, în câteva secunde, apăsând pe mouse, un internaut capătă o informaţie pe care în urmă cu câţiva ani o obţinea consultând săptămâni sau luni de zile bibliotecile şi specialiştii? Dar există şi dovezi concludente că, atunci când un om nu-şi mai foloseşte memoria, fiindcă în locul ei are la dispoziţie o arhivă infinită oferită de calculator, ea se atrofiază şi slăbeşte, aidoma muşchilor nefolosiţi.

Nu este adevărat că computerul e doar un instrument. Este o unealtă care devine o prelungire a trupului şi a creierului nostru, creier care se adaptează şi el în mod discret, încetul cu încetul, la acest nou sistem de informare şi gândire, renunţând treptat la funcţiile lui, în favoarea sistemului care le îndeplineşte pentru el, făcându-le uneori chiar mai bine decât el. Nu e o metaforă poetică când spunem că „inteligenţa artificială“, aflată în slujba noastră, ne seduce şi slăbeşte creierul care cu timpul devine dependent de instrumentele astea, ajungând în cele din urmă sclavul lor.

La ce bun să-ţi păstrezi proaspătă şi vie memoria, dacă toată memoria e înmagazinată în ceva numit de programator sau de inginerul de sistem „cea mai mare şi mai bună bibliotecă din lume?“ Şi pentru ce să-ţi dezvolţi simţul de observaţie, dacă doar apăsând pe nişte taste îţi revin toate amintirile, reînviate de maşinăriile astea ingenioase?

Nu-i de mirare, aşadar, că unii fanatici ai webului – ca profesorul Joe O’Shea, filosof de la Universitatea din Florida – ajung să afirme: „N-are nici un sens să stai şi să citeşti o carte de la început până la sfârşit. E pierdere de timp, fiindcă poţi avea orice informaţie vrei, mult mai repede prin web. Odată devenit un utilizator experimentat al Internetului, căr­ţile devin inutile“.

Cumplită în fraza asta nu e afirmaţia finală, ci faptul că respectivul filosof crede că oamenii citesc cărţi ca să „se informeze“. E una dintre nenorocirile pe care le poate provoca dependenţa frenetică de monitor. De aici şi patetica mărturisire a doamnei Katherine Hayles, profesor de literatură la Universitatea Duke: „Nu mai reuşesc să-i fac pe studenţii mei să citească cărţile până la capăt“.

Aceşti studenţi n-au nici o vină că sunt acum incapabili să citească „Război şi pace“ sau „Don Quijote“. Obişnuiţi să culeagă informaţiile de pe calculatoare, fără să facă vreun efort de concentrare, şi-au pierdut în timp obiceiul şi chiar capacitatea de a se concentra, mulţumindu-se cu cunoştinţele superficiale cu care i-a obişnuit reţeaua, cu infinitele ei conexiuni şi salturi spre adnotări şi completări, astfel încât au ajuns să fie într-un fel imuni la acel tip de atenţie, reflecţie, răbdare şi abandonare în faţa textului, care e unicul mod de a citi, savurând marea literatură. Dar Internetul nu face inutilă doar literatura: orice operă de creaţie, nesupusă utilizării pragmatice, nu răspunde acelui tip de cunoaştere şi cultură furnizat de web. Fără îndoială: calculatorul îi va depozita cu uşurinţă pe Proust, Homer, Popper şi Platon, dar operele lor vor avea cu greu mulţi cititori. De ce să te chinui să-i citeşti dacă pe Google poţi găsi rezumate simple, clare şi plăcute ale cărţoaielor greoaie pe care le citeau cititorii pe vremuri?

Revoluţia informaţiei e departe de a se sfârşi. Dimpotrivă, în acest domeniu apar zilnic noi posibilităţi şi descoperiri, iar imposibilul devine repede posibil. Oare asta trebuie să ne bucure? Dacă acest tip de cultură care o înlocuieşte pe cea veche ni se pare un progres, fără îndoială că trebuie să ne bucurăm.

Dar trebuie să ne îngrijorăm dacă acest progres înseamnă că un erudit cercetător al efectelor Internetului asupra creierului şi obiceiurilor noastre, Van Nimwegen, afirmă după unul dintre experimentele lui: încredinţând calculatoarelor soluţia tuturor problemelor cognitive, reducem „capacitatea creierelor noaste de a construi structuri stabile de cunoştinţe“. Cu alte cuvinte, cu cât e mai inteligent calculatorul nostru, cu atât mai proşti o să devenim noi.

Poate că sunt exagerări în cartea lui Nicholas Carr, cum se întâmplă mereu cu argumentele ce sprijină teze controversate. N-am cunoştinţe de neurologie şi de informatică pentru a judeca până în ce punct sunt demne de încredere dovezile şi experimentele ştiinţifice descrise în cartea lui. Dar mi se pare un volum riguros şi plin de bun-simţ şi un semnal de alarmă care – de ce să ne minţim – nu va fi luat în seamă. Dacă el are dreptate, înseamnă că robotizarea unei umanităţi organizate în funcţie de „inteligenţa artificială“ e inevitabilă. Asta, fireşte, dacă nu cumva vreun cataclism nuclear, cauzat de un accident sau de o acţiune teroristă, n-o să ne întoarcă la stadiul de oameni ai cavernelor. Atunci ar trebui s-o luăm iarăşi de la capăt, şi poate că a doua oară vom acţiona mai bine.

autor: Mario Vargas Llosa

sursA: moneyexpress.money.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss