C O N T R A P R O P A G A N D Ă

INTELECTUALI „DE DREAPTA“ versus REFERENDUM

Propunem în cele ce urmează o privire critică aruncată asupra comportamentului comunicațional pe tema Referendumului pentru Căsătorie al marii intelectualități care se pretinde „de dreapta”, „conservatoare” sau chiar „creștină”.



Departe de a fi o „înfierare”, o punere la gazeta de perete sau o demonizare a celor menționați în articol, procedee pe care le dezavuăm, demersul nostru propune o discuție în spirit critic, sine ira et studio.

Ca observație generală, cu câteva excepții pe care le-am punctat ca atare, tabăra intelectualității „de dreapta” și „conservatoare” s-a comportat lamentabil prin comparație cu intelectualitatea activistă progresistă. Dacă în tabăra #boicot intelectualii progresiști au avut o prezență constantă, polemică, combatantă, pentru promovarea agendei LGBT și împotriva susținătorilor Referendumului, în tabăra conservatoare am înregistrat numeroase defectări rușinoase, lașități mascate sau absențe grăitoare.

Considerăm că momentul Referendumului pentru Căsătorie a reprezentat un context cu o miză morală și spirituală foarte ridicată. A fost un examen – inclusiv pentru marea intelectualitate „de dreapta”. În același timp, au existat și poziționări surprinzătoare, într-un sens pozitiv, din partea unor intelectuali care nu aveau nici o legătură cu temele conservatoare sau cu BOR.

Grupul „păltinișenilor“ dilematici

Andrei Pleșu, cultivat asiduu de numeroase figuri clericale ale BOR, s-a poziționat, în mod deschis, împotriva Referendumului pentru Căsătorie, în timpul campaniei și de-a lungul Referendumului. El a scris, într-unul din momentele cu miză enormă (chiar înaintea votului din 6-7 octombrie), că întrebarea de la Referendum ar ascunde o intenție ascunsă a lui Liviu Dragnea. Ulterior, dl Andrei Pleșu a revenit, comparând, printr-un sofism ieftin, inițiativa celor 3 milioane de cetățeni cu un referendum propus de Ceaușescu: „Dacă Ceauşescu propune un referendum despre obligativitatea de a ţine post de două-trei ori pe săptămână, ne repezim, creştineşte, să-l susţinem, lăsând deoparte faptul că, pentru el, postul nu e decât un mod de a cosmetiza penuria alimentară…”.

Dl Andrei Pleșu este unul dintre intelectualii cu vederi foarte clare de dreapta, care a scris în ultimii ani cărți pe teme creștine – de la „Despre îngeri” la „Parabolele lui Iisus” – și de la care oamenii apropiați Bisericii s-ar fi așteptat, cel puțin, la o poziție nuanțată și argumentată pe tema Referendumului. Dl Pleșu a părut să fie în căutarea primului pretext pentru a se dezice public de tema Referendumului, și l-a găsit în ideea că întrebarea ar ascunde o intenție ascunsă. Un intelectual de anvergura sa a eșuat complet în a înțelege miza încărcată și departe de a fi doar locală a unei dezbateri despre căsătorie, părând că pune afilierile – mai mult sau mai puțin deschise – de grup politic mai sus decât valorile „de dreapta” sau creștine.

Teodor Baconschi s-a pronunțat într-o notă minoră pe tema Referendumului. A arătat, într-una sau două postări succinte pe Facebook, că susține definiția căsătoriei între un bărbat și o femeie, dar că susține, în același timp, și parteneriatele civile homosexuale. Nu a menționat de ce tip este acest parteneriat, sau cât de radicală este forma pe care o susține. De câte ori a scris recent despre BOR, a criticat presupusele orientări pro-slave din cadrul acesteia (luptându-se, uneori, cu omul de paie al „habotnicului ultra-ortodox și anti-occidental” sau cu „dughinismul”, o concepție ezoterică, exotică, absolut inaccesibilă majorității clerului din BOR). Așadar, din dezbaterea despre Referendum, dl Baconschi a fost quasi-absent și a preferat să insiste pe propria sa agendă și pe propriile sale preocupări de cenzor al discursului religios în numele unui vag Occident, niciodată definit foarte clar.

Sever Voinescu, după o foarte lungă tăcere, s-a pronunțat pe tema Referendumului în două texte din revista pe care o conduce („Dilema Veche”). A arătat, în ambele, că susține tema, invocând limitarea libertății religioase care va decurge, inevitabil, din legalizarea căsătoriei civile homosexuale: Statul va obliga, în curând, Biserica să „cunune” homosexuali, limitând drastic libertatea religioasă a creștinilor. În schimb, a găzduit constant în revista al cărei redactor-șef este articole contra Referendumului și a unor personalități din BOR, fără a asigura un echilibru echitabil al opiniilor. De asemenea, dl Voinescu nu a organizat nici o discuție despre Referendum în timpul campaniei, în cadrul emisiunii pe care o realizează la Trinitas TV, deși subiectul pune efectiv în criză întreaga Europa Christiana.

Gabriel Liiceanu este, la rândul său, unul dintre intelectualii cu vederi foarte clare „de dreapta” care nu s-a pronunțat deloc pe tema Referendumului. Totuși, pagina de Facebook a editurii Humanitas, condusă de dl Liiceanu, a preluat postarea scriitorului Mircea Cărtărescu în care acesta relua câteva dintre sofismele grosolane anti-Referendum: că acesta ar legitima o încălcare a drepturilor omului și că ar fi o diversiune menită să acopere infracțiuni ale puterii.

Horia-Roman Patapievici este unul dintre puținii intelectuali care și-au asumat, în trecut, fără echivoc, valori creștine „tari” în discursul tău (nu doar vederile mai largi și mai laxe ale unui creștinism cultural). În plus, dl Patapievici a avut în trecut poziții tranșante față de propaganda LGBTQ. Citez dintr-un text mai vechi al dlui Patapievici, din 2005: „Ceea ce au adus nou anii ’90 ai secolului trecut în configurarea ideologică a modernității a fost legitimarea publică a unor privilegii de atitudine pentru anumite grupuri minoritare, revendicate de activiști în numele drepturilor fundamentale ale omului. De pildă, proferarea de gesturi obscene în public e calificată, potrivit Codului Penal, ca atentat la bunele moravuri. Nu și atunci când gesturile obscene sunt ostentativ proferate în defilările de tip «Gay Parade»: în aceste cazuri Codul Penal se suspendă, pentru că persoanele gay, prin activismul care a asimilat drepturile omului cu dreptul de a fi homosexual, și-au câștigat dreptul (de fapt, privilegiul) de a fi obscene în public, ceea ce pentru toate celelalte persoane a rămas un fapt pur și simplu penal“. Cu toate acestea, dl Patapievici nu s-a pronunțat deloc pe tema Referendumului sau, pur și simplu, pe temele de fond (căsătorie, familie, adopții etc.). S-a baricadat printr-o semnificativă absență.

Vladimir Tismăneanu, coordonatorul raportului oficial de condamnare a comunismului cerut de Traian Băsescu, și-a asumat, cel puțin în ultimii 30 de ani, poziții clare „de dreapta”. Cu toate acestea, dl Tismăneanu s-a poziționat virulent și violent împotriva Referendumului, reluând câteva dintre sofismele vehiculate în rețelele de socializare: „România în ițari, cu opinci și ochelari de cal. Anunțatul Referendum este de un penibil nebun. Paseism neghiob, idilism rural, pășunism în zdrențe (…). Se poate face Referendum despre orice. De pildă despre sexul îngerilor. Sau despre exportul de magiun“.

Dragoș Paul Aligică, reprezentant al curentului pro-Trump din tabăra conservatorilor români, nu a avut nici o luare de poziție publică pe tema Referendumului (deși a avut luări de poziție, în Revista 22, pe tema Referendumului din 2012).

Grupul „păltinișenilor” a furnizat surprizele cele mai mari – în sens negativ – în timpul campaniei de informare pentru Referendum. Când intervențiile pro-Referendum au existat, ele au fost sporadice și lipsite de suflu.

Grupul GDS/Revista 22

Uneori suprapus cu grupul anterior de intelectuali, principalele figuri ale GDS s-au remarcat printr-o adevărată campanie anti-Referendum, dusă într-un flagrant dispreț față de fapte, valori, respect față de concetățeni. Este pur și simplu halucinant să vezi intelectuali ce se pretind de dreapta care terfelesc și calcă în picioare valori absolut prioritare pentru orice intelectual conservator occidental. În această grupare nu se poate reproșa inconsecvența, ci doar faptul că ei se pretind „de dreapta”, când, în fapt, se poziționează pe teme etice chiar mai la stânga decât PSD.

Intelectuali apropiați de BOR

Petre Guran a susținut tema Referendumului într-un singur text, publicat pe platforma Contributors în timpul campaniei de informare. A arătat că alegerea este una de conștiință și că, pentru creștini, aceasta reprezintă o „confruntare cu înșelarea”.

Marius Vasileanu, deși este unul dintre intelectualii asumat apropiați de BOR și de temele ortodoxe, nu a avut nici o luare de poziție publică pe tema Referendumului.

Sorin Lavric, deși a fost unul dintre membrii inițiali ai Coaliției pentru Familie, a susținut mai degrabă sporadic tema Referendumului pentru Căsătorie. În timpul campaniei, a publicat un singur text pe ActiveNews la temă, în care a arătat că „nu orice pereche este o familie”, că nu există un fundament pentru care două persoane de același sex pot cere „dreptul la căsătorie”, și că această pretenție aberantă vine, în fapt, pe fondul unui război ideologic.

Radu Carp a susținut tema Referendumului printr-un singur text, publicat pe blogul de la Adevărul în săptămâna de dinaintea votului. Textul, altfel bine documentat, a demontat câteva dintre sofismele împotriva Referendumului, a amintit că acesta face parte dintr-o dezbatere mai largă, care are loc la nivel global, și a arătat că lupta nu este pentru câștigarea unor „drepturi”, ci pentru trasarea unei limite în fața avansului ideologicului și al secularizării.

Răzvan Codrescu a susținut tema Referendumului prin postări constante pe blogul său, razvan-codrescu.blogspot.com. A demontat câteva dintre sofismele răspândite prin rețelele de socializare și a preluat, pe blogul său, mesaje pe tema Referendumului. Este printre foarte puținii care nu au lăsat ura față de Dragnea sau afilierile/afinitățile ideologice partizane să prevaleze asupra temei de fond a Referendumului.

Răzvan Bucuroiu a susținut consecvent tema Referendumului printr-o serie de emisiuni „Universul credinței”, dar și în editoriale publicate în revistele pe care le conduce. În aceste emisiuni, dl Bucuroiu a demontat unele dintre cele mai răspândite sofisme anti-Referendum: că s-ar redefini familia, că ar fi discriminate mamele singure, că Referendumul ar „suprima drepturi” etc.

Cristian Curte a susținut tema Referendumului printr-un text publicat pe portalul ActiveNews în timpul campaniei de informare. Textul militează pentru păstrarea nealterată a libertății de conștiință și a libertății de exprimare: „Românii trebuie să se poată exprima liber, fără frica unei cenzuri impuse tovărășește și trebuie să poată avea libertate de conștiință, fără să li se dea o listă cu credințe onorabile și o alta cu credințe penale“.

Mihai Neamțu, care poate fi inclus și în grupul care gravitează în jurul intelectualilor „păltinișeni”, a fost unul dintre susținătorii cei mai activi ai Referendumului pentru Căsătorie, în timpul campaniei de informare. A participat la emisiuni TV „de combat”, alături de Mihai Gheorghiu și de Adrian Papahagi. A deschis în aceste dezbateri inclusiv subiecte „sensibile”, cum ar fi legătura dintre mișcarea LGBT și mișcarea de „afirmare” a pedofiliei – legătură documentată, de altfel, în numeroase articole publicate în reviste academice internaționale. S-a expus constant, devenind, din acest motiv, țintă a resentimentelor „progresiștilor”.

Adrian Papahagi, la fel ca Neamțu, a fost unul dintre susținătorii cei mai activi ai Referendumului pentru Căsătorie. A reluat, periodic, tema Referendumului în cei doi ani și jumătate în care aceasta a fost tergiversată. A scris câteva texte de referință despre Referendum, devenite virale pe Facebook, platformă pe care a fost deseori blocat. A demontat, în mod repetat, sofismele anti-Referendum. Este unul dintre foarte puținii intelectuali care și-au asumat în mod constant și fără rezerve tema, și a dat toate semnalele că i-a înțeles, cu adevărat, miza. A participat la emisiuni TV „de combat”, alături de Mihai Neamțu. A arătat că va vota DA la Referendum: „Fiindcă așa vreau și nu trebuie să dau nimănui socoteală de ce îmi manifest un drept democratic. Fiindcă dreptul de vot nu se justifică, așa cum nu ar trebui să se justifice firescul și credința. Fiindcă m-am săturat să mi se reproșeze agresiv că sunt român creștin ortodox în țara mea, să fiu culpabilizat ca un infractor pentru valori onorabile și poziții raționale“.

Radu Preda, director al unei instituții prestigioase, IICCMER, profesor în cadrul unei instituții de învățământ teologic superior, a susținut tema Referendumului prin postări pe blogul de la Adevărul, inclusiv printr-o postare din timpul campaniei de informare în care demontează câteva dintre sofismele anti-Referendum. Tot în timpul campaniei a declarat, la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, că „suntem în situația în care trebuie să reconfirmăm normalitatea” și că „evidența nu mai este evidentă, ci trebuie demonstrată”. De asemenea, a participat, în săptămâna de dinaintea votului, la o emisiune Trinitas TV moderată de dl Vasile Bănescu în care a arătat că miza acestui asalt ideologic este „lovirea în miezul identitar al unei majorități”.

Reputatul sociolog Nicu Gavriluță a susținut tema Referendumului printr-un interviu acordat ziarului Lumina chiar în săptămâna de dinaintea votului, în care a demontat câteva dintre principalele sofisme anti-Referendum. A făcut același lucru, în aceeași perioadă, și într-o emisiune de la Trinitas TV, moderată de dl Vasile Bănescu. „Neomarxismul devine, tainic și eficient, o «forma mentis». În timp, soluția este şi va fi profesionista și temeinica educație religioasă practicată în familie și în școală. Este vitală lectura textelor sacre ale umani-tății și, în primul rând, a celor creștine”, a arătat profesorul Gavriluță.

Dan Puric a îndemnat românii să voteze „DA” la Referendum într-un spot difuzat de Trinitas TV: „Trebuie spus că nu este un vot al urii, ci este un vot al dragostei pentru ceva, iar acel ceva este dăinuirea noastră creștină“. Acesta a fost singurul său mesaj pro Referendum. Totuși, actorul și regizorul care și-a asumat, altfel, fără rezerve teme „tari” creștine a fost departe de a fi unul dintre susținătorii cei mai activi și mai vocali ai Referendumului.

Așadar, în ceea ce privește grupul intelectualilor apropiați de BOR, cu puține excepții putem spune că intervențiile pro-Referendum au fost sporadice și nu întotdeauna extrem de convingătoare.

<

strong>Intelectuali care și-au riscat cariera

Reputatul regizor Cristi Puiu a publicat, cu câteva zile înaintea referendumului, o scrisoare în care a spus că va merge la vot și, mai mult, că va vota „DA” din motive de conștiință. Asta în condițiile în care, în mediile artistice și mai ales în lumea filmului căreia îi aparține Cristi Puiu, această atitudine poate echivala cu sinuciderea profesională.

Fostul editorialist de la Deutsche Welle, jurnalistul Horațiu Pepine, unul dintre puținii intelectuali care au riscat profesional curajul opiniilor libere, a susținut consecvent temele conservatoare în editorialele sale.

Frizând impostura

Cu excepțiile notabile pe care le-am evidențiat, tabăra intelectualilor „de dreapta“ a eșuat lamentabil la testul Referendumului. Pare că orice alte considerente – partizane, de afiliere, de apartenență la o „lume bună” în care creștinismul nu „dă bine“ – primează asupra unei chestiuni de o izbitoare simplitate, dar imensă gravitate: ce credem despre căsătorie. Și, departe de a fi o temă locală, tema căsătoriei este acută și relevantă din SUA până în Australia. Vedem în acest comportament lipsit de fidelitate față de propriul crez asumat un eșec în a respecta o minimă decență publică. Eșec ce este cu atât mai strident cu cât o parte din intelectualii enumerați mai sus se consideră îndreptățiți nu doar să dea lecții de moralitate concetățenilor lor, ci chiar și Bisericii.

Autori: Cătălin Sturza, Anghel Buturugă

Sursa: Romanialibera

Related Posts

2 Responses “INTELECTUALI „DE DREAPTA“ versus REFERENDUM”

  1. realistul says:

    Păi ce însemnătate să aibă “a fi de dreapta” decât aceea de a trăi în huzur și lux pe munca proștilor. Obiectivele dreptei în România sunt : 1)Romanul forță de muncă ieftină ( sclav modern ) la dispoziția marelui capital international. 2) Resursele minerale și energetice de pe teritoriul României la dispoziția marelui capital international. 3) Cât timp “helita” o duce bine , populația de iobagi a României nu contează, dacă moare o vor înlocui cu migranți din orient și africa. Iar dacă familia este un obstacol în calea profitului sau maximizării acestuia o vor desființa.

  2. Gheorghe si Ion asupriti de straini says:

    Sensuri ascunse ale multiculturalismului

    Cristi Pantelimon 22 octombrie 2018 0 Comentarii

    Cultural

    Dacă e adevărat, așa cum spunea Carl Schmitt, că toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului nu sunt altceva decât concepte teologice golite de conținutul lor propriu-zis teologic (sau secularizate)[1], în cazul multiculturalismului ideea poate fi dusă mai departe și putem ajunge în sfera opoziției: conceptele de bază ale multiculturalismului nu sunt decât concepte teologice care, după ce au fost golite de conținut teologic, au fost umplute de un conținut anti-teologic. Cu alte cuvinte, multiculturalismul nu are numai o natură secularizată, ci și, dacă ni se permite, unadiabolică, în sens literar.

    Multiculturalismul este, într-adevăr, un avatar al individualismului liberal, unul de ultimă oră, care consideră că este suficient de matur pentru a trece de la faza „locală” a manifestărilor sale la faza „globală”. Liberalismul globalizat nu putea, într-adevăr, duce decât la multiculturalism. Unul dintre conceptele centrale ale liberalismului individualist este cel de drepturi (ale omului). Structura de bază a multiculturalismui se ridică pe ideea de drept, în sensul drepturilor omului, la care se adaugă filosofia diversității dublată de cea a egalitarismului. În final, toată construcția se termină cu ideea afirmării de sine sau a acțiunii afirmative. Dar, așa cum a arătat David L. Schindler, din perspectivă teologică (catolică, în acest caz, care coincide cu orientarea religioasă a lui Carl Schmitt, citat mai devreme), liberalismul și conceptul acestuia de „drepturi” este bazat pe o logică represivă. Această logică represivă se întemeiază, finalmente, pe un soclu relativist. Drepturile omului, în varianta liberală, spune D.L. Schindler, sunt, în esență, drepturi de natură negativă, nu pozitivă: ele se reduc la nevoia de a respecta independența celuilalt, dar nu se pune problema de a-l asista (sens pozitiv, de ajutor) pe acesta într-un fel sau altul. Liberalismul duce ideea de drept numai până la nivelul unei interferențe formale, negative, cel mult neutre a ființelor umane unele față de altele. Nicio clipă el nu-și pune problemadreptului–responsabilitate față de celălalt [2]. Această viziune neutrală despre drept este apoi preluată în gândirea juridică și este baza tuturor concepțiilor juridice actuale: acestea sunt, astfel, despărțite de ideea de Dumnezeu sau de ceilalți, construindu-se în jurul unei imagini formaledespre individ[3].

    Întocmai cum ideologia drepturilor omului pornește aparent de la un adevăr indiscutabil, de natură teologică (demnitatea umană, pe care o și invocă adesea în sprijinul propriu), pentru a ajunge la o ideologie care desfigurează această demnitate, prin „fabricarea” tuturor „drepturilor” posibile, unele mai stranii decât altele (se ajunge ca în numele drepturilor omului să se accepte avortul, adică refuzul dreptului fundamental la viață al celui încă nenăscut, dar viu![4]), la fel ideologia multiculturalismului pornește de la un „adevăr” aparent și vizibil, anume diversitateaculturală, etnică sau religioasă, pentru a forța ideea că această diversitate se poate impuneînaintea unității componentelor ce intră în întregul astfel constituit. În cadrul ideologiei moderne a drepturilor omului, drepturileprevalează asupra responsabilităților, ceea ce este nefiresc. Orice societate este un echilibru de responsabilități și drepturi; ba chiar, am putea spune că societățile „normale” (înțelegând prin acest termen societățile tradiționale sau cele în care valorile tradiționale sunt încă vii, cum ar fi societățile orientale), responsabilitățile sunt primele care apar, după care se nasc și drepturile[5]. Demnitatea umană se manifestă nu atât prin drepturi, cât prin responsabilități!

    Ideologia drepturilor omului falsifică raportul spiritual și natural dintre responsabilitate și drepturi. Ideologia multiculturalismului falsifică raportul spiritual și natural dintre unitate și diversitate. Diversitatea este fiica unității, și nu invers. În schimb, multiculturalismul accentuează doar diversitatea, neglijând sau considerând periculoasă latura unității, pe care o suspectează de… accente totalitare.

    Ideea unității nu are decât un raport formal și exterior cu ideea totalității. O totalitate poate fi, și cel mai adesea este, o simplă însumare formală, exterioară, deci artificială. Adevărata unitate este de regăsit în ideea de universalitate. Dar, aici, universalitatea nu înseamnă „răspândire universală”, ci unitatea care traversează și unește astfel toate aspectele diverse ale întregului. Multiculturalismul, neglijând ideea unității ca universalitate, ajunge, fără să vrea, în plin „totalitarism”, adică în plină totalitate artificială, prin însumarea unor elemente exterioare, fără legătură firească, naturală, unele cu altele. De aceea multiculturalismul poate fi suspectat, din punct de vedere teologic, de caracter diabolic, în măsura în care apropie elemente care sunt de fapt separate, sau, și mai precis, pe care el însuși le-a separat înainte, pentru a le pune mai bine în relief și a le contura în termeni individuali.

    Multiculturalismul are două etape majore în construirea realității sale sociale și metafizice: prima etapă (obligatorie) este aceea a descompunerii unităților, a desfacerii unităților care compun lumea socială și proiectul său metafizic. A doua etapă este aceea a aglutinării acestor elemente descompuse în prima fază. Toate demersurile multiculturaliste sunt la început demersuri de separare și apoi de recompunere artificială a lumii sociale, după procesul de separare. Întocmai ca un tablou care este inițial spart în mai multe fragmente, pentru a fi recompus, și care finalmente nu este mai mult decât un puzzle, ale cărei separări și fragmentări nu mai pot fi niciodată „resorbite”, multiculturalismul are nevoie de ruperea elementelor componente ale unității sociale, pentru ca ulterior, conform cu premisele sale filosofice de natură iluministă, să recompună, rațional, metodic și „corect” aceste fragmente.

    „Victimele” multiculturalismului: cultura, politica, identitatea, individul, comunitatea

    Prima victimă a multiculturalismului este chiarcultura – înțeleasă ca set de organizare a valorilor și de cult al acestora. Multiculturalismul organizează cultul diversității, dar se dezinteresează complet de conținutul adânc al culturii, care este primordial religios și etic. Multiculturalismul produce un cult rațional al unor realități imanente, cele care îi convin (diversitate, minoritate, egalitate), dar trece sub tăcere alte realități, unele metafizice, altele imanente (rasă, majoritate, Dumnezeu).

    Multiculturalismul este un protest împotriva Culturii, pentru că aceasta asimilează (termenul este repudiat), iar pariul multiculturalismului este, dimpotrivă, așa-zisa „revoluție expresivistă”[6]. Într-adevăr, orice cultură este un lăcaș al asimilării, în sensul integrării în sensurile tradiționale ale vieții. Dar multiculturalismul nu poate admite pierderea sinelui individualizant, accentul său căzând mereu pe afirmarea de sine. Tradițional, diferența dintre sine și Sine a fost o piatră de hotar a înțelegerii destinului ultim al omului. În vreme ce sinele este efemer și înșelător, Sinele este peren și singur adevărat. Tradiția țipă după eliberarea de sinele înțeles ca ego, spunea Ananda Coomaraswamy. În lumea modernă, dimpotrivă, ego-ul sau sinele culturilor este cel care este valorizat pe deplin. El este singurul luat ca reper. În aceste condiții, nu este de mirare că cea mai remarcabilă reușită a afirmării culturale egolatre de azi este un soi de diversitate zgomotoasă, obositoare și previzibilă; odată cu blocarea esenței metafizice a culturilor (manifestate prin Sine), acestea se transformă în coruri colective, previzibile și lipsite de creativitate. În fond, cultura, astăzi, este un produs artificial, ca orice produs al societății de consum. Cu cât este mai tare afirmată, cu atât o cultură este mai artificială.

    Același lucru se petrece și în alt domeniu predilect al multiculturalismului, acela al drepturilor minorităților. Minoritățile sexuale nu mai sunt „doar” minorități sexuale, ci sunt „consacrate” cultural, creditate adică în manieră aproape metafizică. Ele sunt „creatoare de cultură” și reprezintă, în sine, un stil de viață și, implicit, un stil cultural. Are loc astfel o „culturalizare” a sexului și a minorităților sexuale, ceea ce aduce cultura în plin derizoriu. Problematica sexuală este instituită ca problematică esențială a vieții omului de azi, fără nicio referință la etica tradițională, care avertizează omul în legătură cu pericolele inerente oricărei exagerări a preocupărilor legate de plăcerile trupului. Pentru că diversitatea culturală trebuie să atingă orice element social, s-a considerat că și minoritățile sexuale sunt egal îndreptățite la viață „culturală” în cadrul cetății. Astfel, viața sexuală (hetero, dar și homosexuală) este așezată pe același plan de importanță cu viața religioasă sau cu viața culturală „tradițională”.

    În plan social-politic, lucrurile sunt și mai dramatice, mai ales ținând cont de contextul global în care se desfășoară azi viața omului modern. Din această perspectivă, multiculturalismul atacă fundamentelepoliticului. Vizate sunt aici minoritățile etnice. Ideea că o minoritate, în general, este demnă de atenția crispată de care se bucură azi era o idee cu totul străină spiritului politic clasic. Chiar Părinții Fondatori ai democrației americane erau atenți ca Republica să nu fie pericitată de facțiuni, adică de minorități constituite pe diverse criterii, care ar denatura sensul întregului politic, al comunității politice americane. Părinții națiunii americane aveau încă noțiunea unui corpuspolitic transcendent, care depășește simpla însumare a intereselor sau perspectivelor individuale. Dimpotrivă, multiculturalismul aduce în prim-plan ideea de minoritate; majoritatea este considerată oprimantă; cel mult se admite că întregul sau corpul politic este urmarea unei însumări de minorități, de facțiuni individualizante. Cu alte cuvinte, în loc să se caute elementele de apropiere dintre toți, care să genereze întregul și unitatea politică, multiculturalismul rămâne adeptul ideii de separare fundamentală a ariilor diferite din corpul politic. În felul acesta, politica nu mai are caracter integrator, ci se transformă propriu-zis într-o luptă dură dusă de diferitele facțiuni politice pentru supremație. Culoarul spre anarhie și violență este astfel deschis.

    Interesantă și instructivă este și relația multiculturalismului cu ideea de identitate, pe care acesta o consideră esențială pentru demersurile sale.

    În antichitate, identitatea personală a fost trecută mereu în plan secund, după cea care ținea de comunitate[7]. Astăzi, identitatea personală trece înaintea identității de grup. În același timp, multiculturalismul valorizează excesiv ideea de grup diferențiat, dar astfel el nu face altceva decât să individualizeze comunitatea. Dar o „comunitate” individualizată, adică formată din indivizi, este un non-sens. Multiculturalismul își subminează propriile sale premise teoretice, prin aceea că răstoarnă raportul tradițional și firesc dintre întreg și parte.

    Multiculturalismul însă nu este o simplă afirmație, ci și un program, o luptă pentru afirmare. Toată ideologia acțiunii afirmative ține de această luptă pentru recunoașterea și impunerea temei; în fond însă, dacă rădăcinile multiculturalismului sunt, așa cum am văzut, individualiste, tema recunoașterii nu face altceva decât să arate, așa cum spunea Hegel, non-autosuficiența omului[8].

    Multiculturalismul se manifestă ostil la adresaindividului și a individualității, în mod straniu, dar explicabil. Pornind de la ideea recuperării individualității, trebuie să nege orice idee de individualitate și orginalitate, fiindcă prezumă că toate individualitățile sunt egale. Egalitarismuleste, așadar, ghilotina sub care cad toate ideile generoase ale multiculturalismului; produs al unei modernități post-revoluția franceză (1789), al unui individualism care va duce, în plan economic, la absolutismul de piață, acolo unde totul are un preț și totul e de vânzare, multiculturalismul nu face altceva decât să instituie o piață a identității, pe care, evident, cei mai strălucitori, adică cei care au etichetele cele mai colorate, par a fi cei mai importanți. Logica exterioară, suprapusă, a acestui imanentism economico-social face ca multiculturalismul să nu fie altceva decât varianta ideologic-culturală a unui infra-capitalism cu parfum etnic, rasial sau cultural.

    Multiculturalismul atacă însă, firesc, ideeacomunității. Este adevărat că identitatea noastră nu se construiește decât prin intermediul oglinzii celorlalți; din acest punct de vedere, multiculturalismul pare a avea dreptate. Dar greșeala sa fundamentală este aceea de a „stimula” identitățile colective după modelul celor individuale și într-o manieră rațională, care seamănă cu un proces de afirmare de sine. Astfel, identitățile colective sunt „obligate” să ocupe același loc pe un podium valoric ideal, să participe la aceeași competiție (în care toate premiile sunt egale) și să se afirme la același moment, ceea ce este nefiresc.

    Ca orice ideologie, multiculturalismul exagerează în ambele direcții: atunci când „obligă” colectivitățile să se afirme, dar și atunci când interzice importurile culturale sau civilizaționale care i se par contrafăcute: exemplele recente date de un autor francez sunt relevante[9]. În lucrarea sa Fața ascunsă a multiculturalismului, autorul canadian Jérôme Blanchet-Gravel exemplifică cu ajutorul așa-zisului principiu multiculturalist al refuzului aproprierii culturale o serie de exagerări stranii, cum ar fi interdicția ca handicapații să practice yoga (considerată a fi apanajul orientalilor), interdicția aplicată canadienilor de a purta coafuri cu pene, deoarece acestea aparțin indienilor sau interdicția de a vinde bumeranguri, deoarece ele aparțin doar aborigenilor australieni! Dar, încă odată, în spatele acestor aparent corecte precauții legate de importurile culturale nefirești, mimetice, stă o grijă la fel de nefirească pentru „diversitate”; ca și cum o cultură ar putea fi desființată de forma fără fond pe care o naște într-o altă zonă culturală. Această grijă seamănă, efectiv, cu grija pe care un muzeograf o poartă unui exponat unic, dar mort, din cadrul muzeului sau ariei sale de cunoștințe.

    Multiculturalismul și „renovarea” spirituală a Occidentului

    S-a făcut afirmația, în mediile sociologilor și filosofilor canadieni (Canada este una dintre cele mai „expuse” țări din perspectiva multiculturalismului efectic, concret), că multiculturalismul ar putea fi o ocazie de renovare spirituală a Occidentului, în linia orientalismului special al lui René Guénon[10].

    Afirmația, interesantă, este o exagerare. „Criza lumii moderne” pe care o teoretiza Guénon nu avea și nu putea avea leac, cel puțin nu unul obișnuit. Orientalizarea de care același autor vorbea nu însemna deloc „multiculturalism orientalizant”, ci transformarea interioară a Occidentului, orientalizarea Occidentului și, practic, dezoccidentalizarea. Dar, un astfel de fenomen nu este de întrezărit în vremea noastră, la aproape un secol de la momentul la care scria Guénon. Mai degrabă se manifestă fenomenul contrar, de occidentalizare a Orientului. Cât despre Occident, destinul său este acela al unei perpetui agonii întru multiculturalism (dezbateri mereu la zi despre transformările sociale efective și măsurile sau accentele pe care multiculturalismul le poate aduce acestui tablou al realității). Nu degeaba, în ultima vreme, cei care se pronunță din ce în ce mai mult despre multiculturalism sunt sociologii, care vin cu aparatul specific al periodizărilor (diferențele dintre situația economico-socială a Occidentului din anii ʼ60 și cea din anii ʼ90 sau de azi) și conceptualizărilor lor (rasă, religie, valori economice și politice, iată subiectele de bază ale sociologiei ce se preocupă de problemele multiculturalismului). Dar aceste dezbateri nu vor putea, în opinia noastră, schimba cursul major al evenimentelor, iar multiculturalismul „matur”, cel ideologic, va continua să plutească la baza gândirii comune a societăților occidentale moderne, spre nenorocul lor[11].

    Care este trăsătura cea mai vie și în același timp cea mai dăunătoare a multiculturalismului? Este respectul pios, dar în fond foarte „necultural” la adresa oricărei „culturi” sau oricărei manifestări „culturale”. A respecta toate fragmentele unei civilizații materiale dintr-o poziție de turist completat de un antropolog amator este tot ce poate oferi astăzi multiculturalismul, mai ales în țările cele mai dezvoltate ale Vestului.

    De fapt, recuperarea spirituală prin multiculturalism caută soluții la pierderea Identității spirituale odată cu dezangajarea Divinității din lumea noastră. Mai mult decât o colecție de fapte declarate culturale nu putem descoperi în acest muzeu al antichităților care a devenit lumea modernă.

    Multiculturalismul este drama care privește orice Cultură: când aceasta nu mai are capacitate integratoare, evoluează în două direcții aparent opuse, dar care se întrepătrund: pe de o parte, ideologic și politic, caută să asigure „egalitatea de șanse” și de exprimare culturală (pentru a compensa lipsa de integrare), pe de altă parte, forțează o integrare de ordin politic-cetățenesc, cu ajutorul stimulentelor materiale. Ceea ce era vechea integrare în universalitate prin atracția culturală comunitară a devenit acum stimulare cetățenească, politică și economică. Ceea ce era ierarhia și diferențierea axiologică, definite în funcție de criteriile tradiționale ale culturii, a devenit acum toleranță și respect al diferențelor; dar acest respect și această toleranță scapă din vedere tocmai ideea de ierarhie.

    Lumea și cultura occidentală modernă este lovită de handicapul incapacității de a ierarhiza în termeni tradiționali. Pentru a scăpa de această angoasă, ea declară o „amnistie generală” și o egalitate de principiu a tuturor faptelor culturale sau culturilor diferite. Dar incapacitatea de a ierarhiza în propria cultură este legată de incapacitatea de a sesiza autenticitatea celorlalte culturi. De aceea, culturile „asimilate” sunt, de fapt, culturi desfigurate. Cele tolerate sunt de-a dreptul ignorate. Multiculturalismul ignoră ceea ce declară egal ca importanță și desfigurează ceea ce pare a putea înțelege.

    Dilema multiculturalismului modern seamănă cu cea a teoriei dezarmării: pentru a obține pacea e nevoie ca toate statele să se dezarmeze. Problema este că niciunul nu vrea să fie primul care se dezarmează într-un context în care nu e sigur că va fi urmat automat de toți ceilalți.

    Din perspectivă multiculturalistă, identitatea ține loc de arme: cine vrea să trăiască în bună înțelegere cu ceilalți, trebuie să renunțe la accentul de separare ostilă pe care fiecare cultură îl are față de celelalte, vecine. Adesea, multiculturalismul, în loc să atenueze conflictele culturale prin relativismul intrinsec de care dă dovadă, obține efectul contrar, tocmai pentru că predică o lume a respectului și păcii universale care nu există decât în teorie. Conștiința acestei utopii face și mai dramatică acceptarea luptei dintre culturi ca alternativă la moartea lor spirituală prin toleranța neutralizatoare reciprocă.

    Care ar fi soluția la neutralizarea și dezangajarea operate de multiculturalism? Desigur, o reierarhizare a întregului corpus social și cultural al lumii moderne. Dar această reierarhizare presupune obligatoriu lupta și conflictul, lupta cu inferiorul și abaterea lui, impunerea elementelor superioare și alungarea celor degradante. Însă acest lucru ar însemna, de fapt, negarea de sine a unui Occident, care, conform viziunii celor mai importanți filosofi ai Tradiției (Evola, Guénon, Coomaraswamy) nu a făcut în vremea modernă, în special după Renaștere, decât să-și taie punțile spre Tradiție, pe urmele unui conform material și economic mereu reînnoit, mereu gata de progres.

     

    [1] Carl Schmitt, Teologia politică, București, Ed. Universal Dalsi, 1996, p. 56.

    [2] D. L. Schindler, The Repressive Logic of Liberal Rights, în „Communio”, winter 2011, p. 531, la adresa https://www.communio-icr.com/files/Schindler_Repressive_Logic_of_Liberal_Rights.pdf.

    [3] Fiul lui D.L. Schindler va duce mai departe acest tip de gândire și va afirma, în titlul unei cărți recente, nici mai mult nici mai puțin că libertatea modernă are un caracter diabolic – D.C. Schindler, Freedom from Reality: The Diabolical Character of Modern Liberty, University of Notre-Dame Press, 2017.

    [4] O critică recentă a acestei ideologii a drepturilor omului, folosită inclusiv ca armă geopolitică, în Alain de Benoist, Au-delà des droits de l’homme. Pour défendre les libertés, Paris, Pierre-Guillaume de Roux, 2016.

    [5] Este din această perspectivă interesant capitolul al treilea al lucrării lui Alain de Benoist dedicată drepturilor omului, care pune problema drepturilor omului din perspectiva diversității culturale. Autorul arată că drepturile omului, înțelese în stil occidental, reprezintă un aspect minoritar al problematicii respective. Mai mult, în contra curentului individualizant al drepturilor omului, în 4 iulie 1976 s-a adoptat o declarație universală a drepturilor popoarelor, la Alger, tocmai pentru a marca ideea prevalenței comunitare în raport cu drepturile-pretenții ale indivizilor (p. 99 în lucrarea citată a lui A. de Benoist).

    [6] Alain de Benoist, Nous et les autres. Problématique de lʼidentité, Krisis, Paris, 2006, p. 7.

    [7] Alain de Benoist, Ibidem, p. 3 și urm.

    [8] Ibidem, p. 7.

    [9] http://www.bvoltaire.fr/la-face-cachee-du-multiculturalisme-de-jerome-blanchet-gravel-editions-du-cerf/.

    [10]http://classiques.uqac.ca/contemporains/blanchet-gravel_jerome/Le_multiculturalisme/Le_multiculturalisme.pdf

    [11] Un exempul de discurs rațional-sociologic, fără urmări esențiale, după părerea noastră, în M. Wieviorka https://www.raison-publique.fr/IMG/pdf/Wieviorka_multiculturalisme.pdf

    Articolul a apărut inițial în nr. 3/2018 al revistei Punctul Critic

    Un articol de: Cristi Pantelimon

    http://www.estica.eu/article/sensuri-ascunse-ale-multiculturalismului/

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss