C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Economia moralităţii: iluzii ale politicii vs. performanţe ale pieţei

Există un mare decalaj între performanţele pieţelor şi validarea lor în opinia publică. În ciuda superiorităţii clare a pieţelor libere asupra altor aranjamente economice în ceea ce priveşte protejarea libertăţii, promovarea cooperării sociale şi crearea prosperităţii generale, acestea au făcut mereu obiectul unor îndoieli omniprezente şi, adesea, unei ostilităţi indirecte. Desigur, mulţi oameni sunt sceptici în privinţa guvernului. Cu toate acestea, când apar probleme care de departe pot părea cauzate de piaţă, tendinţa puternică este de a „corecta eşecurile pieţei” înlocuind stimulentele pentru piaţă cu mai mult control guvernamental. O dovadă recentă a acestei confuzii este reforma sistemului de sănătate, care, în loc să elibereze piaţa asistenţei medicale pentru a corecta dereglările create de subvenţiile şi reglementările guvernamentale, le-a intensificat prin extinderea subvenţiilor şi a intervenţiilor.

Teoreticienii alegerii publice au explicat tendinţa de a favoriza extinderea controlului guvernamental, care face mai mult rău decât bine, prin compararea intereselor de grup şi a costurilor sociale. Ei menţionează că politicienii aleg deseori politici ale căror costuri depăşesc câştigurile, atunci când costurile sunt suportate de milioane de „învinşi”, iar câştigurile sunt concentrate asupra unui număr mult mai redus de „învingători”. Învinşii, subliniază ei, vor avea un rol mai mic sau chiar inexistent în procesul politic, în timp ce învingătorii, cu un interes personal mult mai mare, vor avea un rol uriaş. Interesele sunt în mod cert importante în încercarea de a explica de ce politicile guvernamentale dăunătoare societăţii prevalează asupra soluţiilor benefice aduse de piaţă.

Dar asta nu este tot. Percepţiile morale larg răspândite favorizează de asemenea politica în detrimentul pieţelor. Aceste percepţii reflectă o fisură serioasă în procesul politic şi eşecul în a aprecia fundamentele morale şi rezultatele pieţelor.

Două tipuri de moralitate

Ceea ce majoritatea oamenilor consideră comportament moral poate fi descris, pe scurt, ca satisfăcând trei condiţii: (1) să-i ajuţi pe alţii în mod intenţionat; (2) să-i ajuţi făcând un sacrificiu personal şi (3) să ajuţi oameni sau grupuri identificabile. Cu toţii părem de acord cu această moralitate, pe care prefer să o numesc „moralitate mărinimoasă”. Moralitatea mărinimoasă este un factor indispensabil pentru a avea o viaţă împlinită. Dar nu este singurul fel de moralitate pe care ne bazăm. În timp ce moralitatea mărinimoasă este importantă în multe din activităţile noastre economice (de exemplu, apelul într-o anumită măsură la generozitate şi amabilitatea faţă de cei cu care interacţionăm în mod direct), ea nu este fundamentul moral al pieţelor.

Fundamentul moral al pieţelor este ceea ce eu numesc „moralitate lumească”. Moralitatea lumească nu necesită mai mult decât ceea ce ne-am aştepta de la orice persoană decentă şi are, pentru cei mai mulţi oameni, puţin din chemarea emoţională a moralităţii mărinimoase. Moralitatea lumească poate fi descrisă, în mare, prin respectarea regulilor sau normelor de conduită general acceptate, cum ar fi spunerea adevărului, respectarea promisiunilor şi acordurilor contractuale, respectarea drepturilor de proprietate ale altora şi abţinerea de la a-i răni intenţionat pe ceilalţi, exceptând concurenţa legitimă.

Cum spunea Adam Smith:

„Justiţia pură este, de cele mai multe ori, doar o virtute negativă şi doar ne impiedică să ne rănim vecinul. Cel care abia se abţine de la a nesocoti persoana, proprietatea sau reputaţia vecinilor săi, are, cu siguranţă, puţin merit. Putem deseori să respectăm regulile justiţiei stând liniştiţi şi nefăcând nimic.”[1]

Ne putem întreba dacă, ceea ce Smith caracterizează ca fiind respectarea regulilor, sau moralitate lumească, are într-adevăr puţin merit. Există o continuitate între moralitatea mărinimoasă şi moralitatea lumească. Ocazional, respectarea regulilor (moralitatea lumească) îndeplineşte câteva din condiţiile moralităţii mărinimoase. Jucătorii profesionişti de golf, de exemplu, sunt renumiţi pentru faptul că recunosc o încălcare a regulilor de joc, chiar şi atunci când nimeni altcineva nu ar fi ştiut de aceasta. Un astfel de comportament este intenţionat, costisitor pentru fiecare în parte şi este considerat instinctiv demn de laudă. Dar, indiferent dacă Smith credea sau nu că moralitatea lumească are un merit deosebit, el considera necesar şi suficient pentru oameni să-şi coordoneze deciziile prin intermediul pieţelor care să promoveze interesele lor generale, ceea ce nu poate fi realizat doar prin moralitatea mărinimoasă. În faimosul concept al „mâinii invizibile” Smith concluzionează că oamenii, urmărindu-şi propriul interes pe piaţă, promovează, fără să-şi dea seama, interesul public, cu mai mult succes decât dacă şi-ar fi propus acest lucru[2].

Încă de la publicarea sa, oamenii au criticat principiul „mâinii invizibile”, atât din motive pozitive cât şi normative. Critica pozitivă este aceea că „mâna invizibilă” nu funcţionează aşa cum susţinea Adam Smith. Această critică a fost însă atenuată, prin dovezi copleşitoare şi acumulate în mod constant potrivit cărora pieţele sunt de neegalat în ceea ce priveşte promovarea libertăţii şi a prosperităţii. Dar aceste dovezi nu au reuşit să reducă, poate chiar au mărit, scepticismul moral în ceea ce priveşte pieţele. De cele mai multe ori, comportamentul pieţei este văzut ca lipsit de moralitatea mărinimoasă de care oamenii sunt atraşi instinctiv, şi conceptul mâinii invizibile folosit de Smith pentru justificarea pieţelor sprijină acest punct de vedere – oamenii îi ajută mai mult pe ceilalţi fără intenţie prin intermediul pieţelor, urmărindu-şi propriul interes şi beneficiile merg către publicul larg, adică, la nimeni în special. Mulţi oameni văd această explicaţie ca fiind imorală, sau, cel puţin, amorală. Gândiţi-vă, de exemplu, cum ar reacţiona majoritatea oamenilor dacă li s-ar spune că Bill Gates, Steven Jobs sau Henry Ford au făcut mai mult pentru umanitate decât Maica Tereza. Este corect. Prin reducerea costului computerelor şi softwarelor (Gates şi Jobs) şi prin punerea transportului rapid la dispoziţia familiilor cu venituri medii şi chiar mici (Ford), aceştia au uşurat vieţile a sute de milioane de oameni şi probabil au primit ca recompensă, mult sub 10% din valoarea pe care au creat-o. Maica Tereza, deşi o persoană nobilă, a făcut mult mai puţin bine pentru că a ajutat mult mai puţini oameni. Faceţi această afirmaţie şi veţi auzi urlete de protest. Ceea ce contează pentru majoritatea oamenilor în analiza moralităţii sunt intenţiile, nu rezultatele.

Percepţia asupra moralităţii politice

Deficienţele mecanismului pieţei, percepute la scară largă, contrastează puternic cu punctul de vedere dominant al comportamentului politic. Deoarece alegerile individuale sunt mult mai puţin decisive pentru alegători decât pentru consumatori, oamenii sunt mult mai puţin motivaţi să analizeze rezultatele politice decât rezultatele înregistrate pe piaţă. O consecinţă este aceea că oamenii sunt mai influenţaţi de retorica politică decât de retorica pieţei. Atunci când politicienii şi grupurile de interes organizate sunt în căutare de susţinere pentru anumite politici, retorica, aproape întotdeauna, ia aspectul unei moralităţi mărinimoase[3].

Politicienii şi căutătorii de rentă vorbesc constant despre cum politicile lor îşi propun să ajute grupuri identificabile şi nevoiaşe, cum ar fi: săracii, bătrânii, bolnavii, şomerii, agricultorii, copiii, sau pe cei cu locurile de muncă ameninţate de străini. Când vine vorba de costuri, acestea sunt prezentate sub forma virtuţii de a ne păsa de ceilalţi. Alegătorii sunt consideraţi membrii unei familii ce au obligaţii unii faţă de alţii, iar valoarea noastră morală este determinată de cât de bine ne comportăm cu cei mai puţin norocoşi de lângă noi. Desigur, mulţi oameni îi văd pe cei care obţin profit de pe urma ajutorului oferit altora ca pe nişte oameni care pur şi simplu câştigă în defavoarea altora. Gândiţi-vă, de exemplu, la cel care obţine profit de pe urma transportului maritim de placaj în Florida, după un uragan. El îi ajută pe locuitorii Floridei, dar mulţi oameni îl văd ca pe cineva care beneficiază de pe urma suferinţei celor din Florida. De asemenea, măsurile care restricţionează pieţele sunt de obicei susţinute de retorica politică ce îi invinuieşte pe aceia care, de exemplu, sunt plătiţi „excesiv”, fac profituri „excesive”, pretind preţuri şi rate ale dobânzii ridicate în cartiere sărace, oferă locuri de muncă americane străinilor şi nu plătesc muncitorilor lor un „salariu minim”.

Moralitate mărinimoasă fără niciun cost

Abilitatea retoricii politice de a îndrepta percepţiile morale în favoarea politicii şi nu a pieţelor este întărită de faptul că politica le oferă oamenilor şansa de a se convinge pe ei inşişi că sunt mărinimoşi, aproape fără niciun cost. Gândiţi-vă la Legea 23 din noiembrie 2010 din California. Aceasta ar fi suspendat legea anterioară, care impunea ca emisiile de gaze cu efect de seră să coboare până în anul 2020 la nivelurile din anii 1990, suspendare ce ar fi avut loc până ce rata şomajului ar fi scăzut la 5,5 procente sau mai puţin, timp de patru trimestre consecutiv. Marea majoritate a alegătorilor californieni ar fi avut de câştigat dacă această lege ar fi fost adoptată. Orice schimbare în temperaturile globale care ar fi rezultat din încercarea de a împiedica statul să-şi atingă obiectivul ar fi fost minusculă şi suspendarea ar fi adus câştiguri remarcabile rezidenţilor californieni, sub aspectul preţurilor mai mici la energie, taxelor şi cheltuielilor guvernamentale reduse. Împotriva acestor câştiguri personale s-au aflat argumente bazate pe moralitate, şi anume că votul împotriva legii este un vot în favoarea mediului înconjurător şi a locurilor de muncă ecologice şi totodată împotriva companiilor petroliere poluante şi a profiturilor acestora. Deci „moralitatea” a prevalat, aparent, asupra interesului personal, de vreme ce Legea 23 a pierdut cu 38,4 % din voturi pentru şi 61,6 % împotrivă.

Folosesc cuvântul „aparent” din cauza aritmeticii votării, care explică costul redus al votării împotriva interesului personal şi puterea retoricii moralităţii în discursul politic. În aproape toate alegerile de stat şi federale, probabilitatea ca votul unui alegător să determine rezultatul alegerilor este practic zero. Chiar dacă se aşteaptă ca alegerile să fie aproape, probabilitatea ca rezultatul să fie decis de un singur vot este în mod sigur mai mică de 1 la 50.000[4]. Folosind această probabilitate nerealist de mare, pe californianul tipic nu l-a costat aproape nimic să voteze împotriva Legii 23. De exemplu, dacă o persoană este cu 500 de dolari mai săracă pentru că legea nu a fost aprobată, costul personal „preconizat” al votării împotriva legii este doar 1 cent (500$ x 1/50.000) – adică de 500 de ori probabilitatea ca politica să fi eşuat doar fiindcă acea persoană a votat în favoarea ei. Acest cost mic, cu greu l-ar fi făcut să stea pe gânduri pe alegătorul care fusese convins că votul împotriva Legii 23 era cea mai corectă alternativă din punct de vedere moral. În general, indiferent de cât de mult îl va costa pe un alegător dacă un program guvernamental sau o lege este aprobată (respinsă), votul pentru (împotrivă) îl va costa aproape nimic. Aşadar, dacă o persoană a fost convinsă că votul „pentru” este corect din punct de vedere moral, votul acesta este un mijloc ieftin pentru atingerea unei stări de superioritate morală. Aşa cum subliniază Bryan Caplan, „politici ineficiente cum sunt tarifele sau salariul minim ar putea câştiga deoarece exprimarea sprijinului în favoarea lor îi face pe oameni să se simtă împăcaţi cu ei înşişi” şi „costul personal dispare datorită posibilităţii reduse de decizie pe care o au alegătorii.”[5]

Protejarea auto-aprecierii morale prin ignoranţă

Abilitatea de a căpăta o senzaţie de moralitate mărinimoasă prin votarea la un cost extrem de redus este o afacere, care poate, şi chiar reuşeşte să creeze o puternică înclinaţie în favoarea strategiei politice de rezolvare a problemelor şi nu a pieţei. Totuşi, abilitatea de a profita de pe urma acestei afaceri depinde de încrederea alegătorilor în faptul că acordarea unui vot pentru scopuri nobile este chiar un act de moralitate mărinimoasă. Şi această încredere se bazează pe două convingeri: prima, că acordarea unui vot în favoarea extinderii controlului guvernamental este un sacrificiu personal semnificativ; şi a doua, că această extindere chiar îi ajută pe cei pe care intenţionează să îi ajute. O dovadă că prima convingere este larg răspandită poate fi observată în dificultatea de a convinge oamenii că votul în favoarea unor programe guvernamentale scumpe nu costă aproape nimic deoarece votul individual este absolut incapabil să influenţeze rezultatul alegerilor. În afara sălii de clasă, tentativele mele de a explica acest lucru s-au confruntat cu indignarea morală mult mai des decât cu reflecţia calmă şi nu sunt sigur că am avut mai mult succes în sala de clasă.

De asemenea, aşteptaţi-vă ca mulţi oameni să se împotrivească, şi deseori să fie ostili, încercărilor economiştilor de a-i convinge că o serie de politici guvernamentale fac mai mult rău decât bine, amuzându-i cu concepte economice cum ar fi: cost de oportunitate, avantaj comparativ şi marginalism. Date fiind stimulentele inerente procesului electoral, există mult mai multă satisfacţie interioară şi automulţumire în acceptarea cererilor de moralitate mărinimoasă pe care politicienii şi grupurile de interes le fac pentru susţinerea programelor lor. Lipsa interesului alegătorilor pentru a şti dacă programele guvernamentale pe care ei le-au votat îşi îndeplinesc de fapt obiectivele nobile este susţinută de costul foarte mare al determinării efectelor acelor programe şi al încercării de a face ceva dacă descoperă că efectele sunt contrare faţă de ceea ce li se spusese.

Marea excepţie a acestei abordări de tipul „votează şi uită” o reprezintă grupurile organizate, care au un interes direct şi puternic pentru efectul programelor pe care ei le-au sprijinit cu retorica moralităţii mărinimoase şi a manipulării pieţei (rent seeking). Aceste grupuri au legături cu politicienii şi dispun de influenţa necesară pentru a determina felul în care este întocmită legislaţia înainte ca aceasta să fie adoptată şi pusă în aplicare. Cu alte cuvinte, spre deosebire de votul unui cetăţean obişnuit, „votarea” adică lobby-ul grupurilor organizate continuă şi după alegeri şi are o influenţă semnificativă asupra rezultatelor politice. Aşa că nu ar trebui să surprindă faptul că obiectivele morale pentru care alegătorii credeau câteodată că votează, de regulă se finalizează cu o perdea de ceaţă dincolo de care grupurile de influenţă politică îşi pot promova avantajele private pe seama publicului larg.

Nici moral, nici ieftin

Retorica ce domină declaraţiile publice ale politicienilor şi căutătorilor de rente are succes în a convinge oamenii de faptul că moralitatea mărinimoasă necesită înlocuirea stimulentelor pentru piaţă cu acţiunea politică, chiar dacă ultima generează rezultate care sunt mai puţin eficiente şi morale decât prima. Realitatea este aceea că, comportamentul politic este la fel de motivat de interesul personal ca şi comportamentul pieţei. Alegătorii capătă o senzaţie de virtute morală la un cost redus prin votarea unor politici ce par nobile; grupurile de interes organizate îşi asigură protecţia şi privilegiile pe seama cetăţenilor; iar politicienii aflaţi la putere asigură interesele blocurilor electorale. Mai mult decât atât, interesul personal politic nu este atât de productiv ca interesul personal urmărit pe piaţă. Cheltuirea şi investirea propriilor tăi bani, supuse disciplinei impuse de preţurile pieţei, sunt mult mai eficiente în a motiva oamenii să satisfacă interesele altora decât sunt nişte voturi aruncate într-o urnă şi activitatea de lobby pentru interese politice. Funcţionarea pieţei are o moralitate fundamentală care, dacă privim dincolo de pretextul moral al retoricii politice, lipseşte cu desăvârşire în procesul politic. Totuşi, atâta vreme cât există oameni care nu pot rezista puterii de atracţie a moralităţii obţinute uşor, procesul politic va continua să ofere moralitate ieftină. Rezultatul va continua să nu fie nici moral, nici ieftin.

Dwight R. Lee este profesor William J. O’Neil of Global Markets and Freedom, Cox School of Business, Southern Methodist University.

[1] Smith, A. ([1759] 1982) The Theory of Moral Sentiments (Indianapolis: Liberty Fund, Inc.). P. 82. Online Part II, Section II. Par. 9, at http://econlib.org/library/Smith/smMS2.html#II.II.9.

[2] Smith, A. ([1776] 1981) An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (Indianapolis: Liberty Fund, Inc.). P. 456. Online la Book IV, paragraph IV.2.9 at ttp://www.econlib.org/library/Smith/smWN13.html#IV.2.9

[3] Eforturi se fac, de asemenea, pentru a prezenta afacerile şi produsele lor într-o formă morală, cu referire la preocupările lor pentru mediu şi menţionarea contribuţiei lor la cauze nobile. Dar, întreprinderile ştiu că, dacă, consumatorii nu găsesc nici un avantaj personal la produsele lor, va urma falimentul cât de curând, indiferent de reputaţia lor în materie de moralitate mărinimoasă.

[4] Probabilitatea ca un vot să decidă dacă o politică este adoptată este chiar mai mică în cazul votării unui politician care susţine politica respectivă, decât atunci când se votează direct politica însăşi.

[5]Caplan, Bryan, The Myth of the Rational Voter (Princeton: Princeton University Press, 2007. P. 138).

Dwight R. Lee
Traducere de Mariana Popescu
sursa: ecol.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss