De ceva vreme, mai întâi în spaţiul public şi, mai nou, în spaţiul media, au apărut o serie de mesaje patetice privind bunăstarea care ne-ar fi dominat vieţile dacă ar fi recuperat un miliard de euro din contrabanda cu ţigări. Din cauza contrabandiştilor, pasajele subterane promise de edili, locurile de muncă licitate ca la piaţă de politicieni şi alte benficii finanţate generos din bugetul de stat, nu pot fi realizate. Pe acest fond, suntem îndemnaţi să luptăm împotriva traficului, contrabandei, evaziunii, economiei subterane. De fapt oamenii sunt chemaţi să cauţioneze atitudinal incapacitatea guvernanţilor de a face faţă unei situaţii pe care au creat-o singuri prin reglementările pe care le-au impus asupra consumului de ţigări.
În zilele noastre – dominate de tăieri de venituri ale bugetarilor şi pensionarilor – se încearcă, într-o manieră vecină cu mişelia, plasarea răspunderii în curtea cenuşie a economiei subterane. Altfel spus, pentru că nu sunt încasate sumele respective nu sunt bani la buget şi, pe cale de consecinţă, trebuie reduse cheltuielile. Stupizenia unor asemenea aserţiuni poate fi demonstrată pornind de la argumente ale bunului simţ şi continuând cu argumente specifice logicii economice.
În primul rând, guvernanţii şi cei care cad pradă unei asemenea fraudări a logicii economice ar trebui să explice cum ar putea să se piardă ceva ce nu există de fapt. Se spune că bugetul statului pierde anual „n” miliarde euro din varii motive. În realitate, bugetul nu pierde nimic pentru că de fapt nu deţine nimic. Statul nu este proprietarul „entităţii” (mai nou) denumită buget şi nici al veniturilor încasate la buget. În ciuda acestui argument, tot mai mulţi oameni, economişti şi nu numai, vorbesc despre banii ce trebuie încasaţi la buget ca despre un subiect tabu. Oamenii trebuie să „contribuie” la veniturile care se „cuvin” statului. Statul trebuie să încaseze bani din taxe şi impozite aşa cum noi trebuie să respirăm. Cu cât mai mult cu atât mai bine pentru bunăstarea cetăţenilor. Problema este că sumele prelevate aparţin oamenilor iar aceştia nu contribuie aşa cum am alege fiecare dintre noi să contribuim cu o parte din banii noştri la bunăstarea unei familii nevoiaşe sau la reabilitarea sănătăţii unui copil suferind. Voluntariatul nu este luat în calcul atunci când este constituit bugetul la capitolul venituri, de unde şi constrângerea aplicată prin lege pentru plata taxelor şi impozitelor.
Din moment ce banii nu aparţin bugetului statului ci deţinătorilor legitimi (denumiţi, în mod cinic, contribuabili) nu se poate spune că bugetul a pierdut acei bani. Mai mult, nimeni nu poate pierde ceva ce nu deţine de fapt, chiar dacă ar putea obţine acel ceva în urma unor schimburi voluntare. De pildă, eu nu pot spune că am pierdut bani pe care aş fi putut să îi câştig dacă nu ratam întâlnirea de afaceri programată cu o zi în urmă. Dacă îmi promite cineva o sumă de bani şi apoi se răzgândeşte, nu se poate spune că am pierdut acea sumă de bani pentru că, de fapt, nu mi-a aparţinut niciodată. Ideea de pierdere în ştiinţa economică se referă la diminuarea valorii proprietăţii cuiva. Aceasta presupune două condiţii: a) existenţa dreptului de proprietate asupra unui bun şi b) dispariţia bunului. În cazul bugetului public niciuna dintre condiţiile de mai sus nu este valabilă. Banii nu existau în buget şi, ca atare, nu puteau fi pierduţi.
Acum că am lămurit aspectele de suprafaţă ale mesajelor anticontrabandă putem analiza în profunzime cauzele dar şi efectele activităţilor înfierate de banerele guvernamentale. Ar fi util să desluşim de ce apare contrabanda. Pe firul logicii economice, răspunsul este simplu iar validitatea sa este confirmată de mesajele respective. Dacă banii trebuie colectaţi din comerţul cu tutun, atunci înseamnă că vânzarea ţigărilor este supusă taxării. Taxele astfel plătite de către participanţii la tranzacţii se „varsă” în bugetul public. Aceasta înseamnă că apariţia contrabandei este motivată tocmai de dorinţa vânzătorilor şi cumpărătorilor de a nu plăti taxa pe comerţul cu ţigări. De ce nu ar face acest lucru absolut normal, spun unii, în lumea modernă, civilizată? Răspunsul este simplu: pentru că sunt deţinătorii legitimi ai banilor proprii obţinuţi din munca proprie şi pot alege să îi utilizeze aşa cum consideră de cuviinţă.
Dispreţul la adresa celor care consumă ţigarete de contrabandă este evident. Aceştia sunt, indirect, admonestaţi pentru a nu fi contribuit la bunăstarea societăţii. Dacă tot suferă de acest viciu… Tot indirect, cei care cumpără ţigări timbrate sunt încurajaţi să fumeze mai mult în numele aceleiaşi bunăstări pe care sumele plătite de ei o pot asigura. Nimeni nu îl înţelege pe fumătorul „ilegal” care face astfel o economie foarte necesară în vremurile acestea tulburi. Viciul său devine periculos, nociv pentru sine însuşi dar, mai ales, pentru societate „în ansamblul său”. Nimeni nu pune problema astfel: dacă sumele „pierdute” de bugetul public înseamnă un miliard de euro, atunci cât este economia celor care, alegând să cumpere ţigări de contrabandă, nu mai plătesc taxele aferente? Unde se duc acei bani? Desigur nu în iluzoriile proiecte ale guvernanţilor şi edililor ipocriţi şi nici în conturile firmelor care căpuşează un buget tot mai deficitar. Poate contribuie la o mai bună educaţie a copiilor acestor fumători pentru ca aceştia să nu sufere din pricina viciilor de tot felul. Poate contribuie la creşterea cererii pentru alte bunuri şi servicii, complementare sau nu cu ţigările sau alcoolul.
Îndrăznesc să îl aduc în discuţie şi pe cel care este inamicul public numărul unu în acest proces: contrabandistul. Dacă pentru fumător pot fi manifestate o oarecare compasiune şi clemenţă explicabile prin faptul că acesta este prizonierul propriului său viciu, în schimb contrabandistul trebuie condamnat definitiv şi irevocabil găsindu-i-se şi circumstanţe agravante. Individul suferă de un viciu ucigător înfierat cu tărie de către moraliştii anticapitalişti: profitul. Acesta este un virus extrem de periculos care, odată răspândit printre oameni, îi transformă în fanatici slujitori ai „capitalismului sălbatic”. Virusul nu poate fi combătut decât prin aşezarea pe burtă a fanaticului şi expunerea sa în lumina infraroşie a camerelor de filmat ale poliţiei pusă de veghe la menţinerea carantinei.
Prea puţini încearcă, distraşi fiind de „gaura” imensă creată în bugetul public, să desluşească semnificaţia profitului contrabandistului. Acesta face disponibilă, riscându-şi libertatea, o marfă pe care fumătorul şi-o doreşte şi pe care o poate obţine mai ieftin decât dacă ar achiziţiona-o legal. El va acţiona atâta vreme cât poate obţine ţigaretele la un preţ inferior celui pe care sunt dispuşi să îl plătească fumătorii. Spre deosebire de funcţionarii statului care vor recurge la constrângere pentru neplata taxelor şi impozitelor, contrabandistul nu forţează fumătorii să îi cumpere produsele. Aceeaşi logică economică ne confirmă faptul că părţile vor tranzacţiona atâta vreme cât există avantaje mutuale, ceea ce se explică prin caracaterul reciproc avantajos al schimbului voluntar.
Desigur, grupările contrabandiste pot deveni cu adevărat infracţionale atunci când există pericolul ca activităţile lor să se soldeze cu pierderi iar contrabandiştii apelează la violenţă pentru a le recupera. Caracterul profitabil al acestor activităţi dar şi riscul pierderii libertăţii atrag indivizi periculoşi în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că este o activitate ilegală, nu este de aşteptat ca eventualele conflicte sau litigii între părţi să fie soluţionate la tribunal. Dar să nu pierdem din vedere faptul că aceste lucruri se întâmplă tocmai pentru că activităţile respective sunt scoase în afara legii. Legalizarea lor sau renunţarea la taxarea consumului de ţigări ar face asemenea activităţi neinteresante de vreme ce ar dispărea prima de risc pe care o presupunea ilegalitatea. Este de notorietate, în acest sens, exemplul prohibiţiei care a îmbogăţit peste noapte traficanţii de alcool şi a condus la apariţia unor grupări mafiote extrem de periculoase. Afacerile acestora s-au prăbuşit odată cu renunţarea la reglementările care interziceau comercializarea alcoolului.
Mesajele pe care aceste materiale propagandiste le transmit emană o dublă ipocrizie. În primul rând, invocă neajunsuri pe care politica fiscală le creează prin impunerea unor taxe menite să exploateze viciile oamenilor. În al doilea rând, şi poate mai grav, creează falsa impresie că bunăstarea este apanajul bugetului public care, odată „sărăcit”, nu poate să îndeplinească această funcţie.
PS: Dacă acest articol ar fi citit de guvernanţi, s-ar reduce contrabanda cu teorii economice contrafăcute şi economia ar putea avea şansa unei revigorări sănătoase.
Marius-Cristian Pană
sursa: ecol.ro
Adauga comentariu