C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Closet pentru doi

Chiar și făcând abstracție de aspectul dubios-caricatural al unor personaje precum Neamțu sau Papahagi, din punctul meu de vedere, “o forță politică creștină”, cel puțin în termenii în care a fost (și continuă să fie) înțeleasă această noțiune în perioada postcomunistă, este de fapt inutilă. Ea nu răspunde unor nevoi și așteptări sociale reale, ci doar unor frustrări, ambiții și fixații marginale, și tocmai de aceea este sortită eșecului – mai precis, aproape sigur și această nouă tentativă va avea aceeași soartă ca și precedentele.



Motivele pentru care lucrurile au stat și continuă să stea astfel sunt două:

1. Întâi de toate, oamenii – cel puțin ăia care mai au un dram de rațiune, din fericire marea majoritate – nu vor doar ca aleșii să le “reprezinte” valorile, care în cazul românesc postcomunist practic se reduc la una singură, anume opoziția față de agenda mișcării lgbtq. Ci vor ca aleșii să-i și guverneze. Să-i guverneze bine: adică just și eficient, în mod cinstit și competent. Or, problema este că mișcările politice creștine de la noi, sau mai bine zis mișcările creștine cu aspirații politice, nu știu decât “să apere familia”, și și p-asta o fac prost, dovadă dezastrul care l-a reprezentat referendumul pentru familie.

Dincolo de acest aspect, niciuna dintre ele nu a generat o doctrină economico-socială specific creștină, ca alternativă la consensul neoliberal dominant, indiferent dacă vorbim de corporatismul dreptei interbelice, de teologia eliberării sau de creștin-democrația clasică. Că ne place sau nu, acest exercițiu de construcție a unei doctrine sociale creștine aparține aproape în exclusivitate spațiului catolic, iar puținele încercări autohtone de a copia de la catolici au eșuat în măsluiri are surselor originale cu scopul menținerii în cadrele Consensului de la Washington și a întreținerii concomitente a iluziei creștin-democrației ca alternativă reală la neoliberalism. Așa cum am arătat și în volumul “Apostolatul antisocial: Teologie și neoliberalism în România postcomunistă”, ideologii creștini (sau pretins creștini) care au operat în această zonă, cel mult au pus un abțibild creștin-democrat pe politicile neoliberale dure, băsiste și post-băsiste, indiferent dacă astăzi ele sunt asumate de PNL, USR sau PMP. Ba chiar și PSD-ul, care de bine de rău mai dă niște firimituri și la săraci, votează alături de toate celelalte partide (inculsiv alături de pretinșii “stângiști” din USR) tăierea ajutoarelor sociale.

Or, așa stând lucrurile, de ce ar vota lumea o alternativă creștină fermentată în mintea unora ca Neamțu, Papahagi, Baconsky & friends? Ce ar aduce nou o astfel de grupare politică, astfel încât să se justifice opțiunea pentru ea? Faptul că, spre deosebire de toate celelalte partide, ea ar tăia ajutoarele sociale în numele lui Iisus Hristos? Pur și simplu, din acest punct de vedere, indivizii în cauză sunt ignorați, pe bună dreptate, pentru că nu au nimic de spus (nu spun altceva decât ceea ce deja spun toți ceilalți).

2. Iar atunci revin la unica lor temă: apărarea familiei. Or, întrebarea care se pune e următoarea: de cine trebuie apărată familia? De cei aproape 90% de parlamentari (cu excepția notabilă a USR-ului) care, în ciuda tuturor vociferărilor oengist-“sexomarxiste” și a presiunilor occidentale au votat pentru organizarea referendumului pentru familie? Sau, mai degrabă, de indiferența poporului român, care s-a prezentat la respectivul referendum doar în proporție de 21% (de fapt, dacă ținem cont de decalajul dintre realitatea demografică și listele electorale, probabil vreo 25%)? Este nevoie de un partid politic creștin, care “să apere familia”, în condițiile în care toate partidele politice, cu excepția USR-ului, au votat pentru organizarea referendumului solicitat de Coaliția pentru Familie? Mai degrabă, ținând cont de rezultatul referendumului, s-ar putea spune că e nevoie de o acțiune de evanghelizare a poporului român – nu are rost să mai vorbesc despre eventualele “roade” ale acestui demers în cazul în care de el se va ocupa Neamțu și gașca lui. Sau, abordând problema dintr-un alt unghi, putem pune o altă întrebare retorică: l-a împiedicat cineva pe Neamțu să-și asume, alături de Daniel Gheorghe, valorile creștine pro-familie în cadrul PNL-ului? Sau l-a împiedicat cineva pe Titus Corlățean să adopte aceeași poziție în cadrul PSD-ului? Nici măcar presiunile colegilor din grupul socialiștilor europeni.

Și atunci, ce rămâne?

Păi rămâne Matei Dobrovie, care a fost nevoit să plece din USR datorită reacției de radicalizare anticlericală a aparatului de partid userist și a unei bune părți din clasa de mijloc, la care asistăm de ceva ani (acesta fiind de altfel, așa cum am spus-o și în alte ocazii, adevăratul motiv care a generat declanșarea inițiativei Coaliției pentru Familie). Astfel, justificarea constituirii unei “alternative politice creștine” se rezumă la faptul că vlăstarele lui Pleșu și cele ale lui Macovei (tinerii frumoși și liberi, curați la trup, curați la suflet, nepătați de contactul cu “vechile partide corupte”, iar asta în ciuda faptului că mulți dintre ei s-au scăldat și pe acolo) nu mai încap într-un unic closet devenit prea strâmt de când demersul de construire a Catedralei Mântuirii Neamului și Inițiativa Coaliției pentru Familie a generat contrareacția de excludere a tefeliștilor credincioși din rândul sectei rezistent-tefeliste.

Oricum ar fi, respectiva gașcă se bătea pe un bazin electoral care nu are cum să sară de 15-20%, pentru că mai multă clasă de mijloc nu avem, iar USR-ul, indiferent de culoarea religioasă, nu știe să vorbească decât limba clasei de mijloc. Pe de altă parte, USR-ul a câștigat zece procente la alegerile precedente pentru că răspundea unor așteptări sociale reale, fie ele condensate și sub forma simplistei ideologii a clasei de mijloc ce se rezumă la anticorupție și bună guvernare. Cea mai mare parte a clasei de mijloc creștine și conservatoare (exceptându-i pe cei care oricum votează PNL sau USR) nu își dorește, date fiind motivele enumerate mai sus, un “partid creștin”, doar în mod secundar și implicit anticorupție, ci își dorește doar un partid anticorupție (alt refren nu știe) care să nu fie și “sexomarxist” (să nu-i excludă pe creștinii pro-familie din rândurile sale), motiv pentru care nu este deloc clar că frustrarea celor dezamăgiți de turnura “sexomarxistă” a USR-ului se va traduce într-un vot pentru o (penibilă) încercare de a reînvia defunctul proiect politic Noua Republică.

Din acest punct de vedere, s-ar putea ca Nicușor și Clotilde să aibă șanse mai mari, atunci când vine vorba de reîncălzirea ciorbei, decât Neamțu și alții cu un profil asemănător. Evident, asta în condițiile în care acceptăm presupoziția că bazinul electoral al foștilor useriști dezamăgiți și frustrați se ridică, din start, la nivelul de 5% din alegători, procentajul necesar pentru a trece pragul electoral. În definitiv, closetul este foarte strâmt, motiv pentru care cel mai probabil se va trage apa și după această nouă construcție politică.

Autor: Alexandru Racu

Sursa: Alexandru Racu Facebook

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss