C O N T R A P R O P A G A N D Ă

CINE VA MURI PENTRU UNIUNEA EUROPEANA?

In general, federalistii europeni au agitat spectrul razboiului tocmai pentru a legitima proiectul unei Uniuni Europene devenita stat european in toata regula. Razboiul, in acest caz, este sperietoarea ultima care nu ar putea fi alungata definitiv in istorie decat prin celebra SUE. Iata insa ca editorialistul Stratfor, George Friedman, vine cu o perspectiva oarecum rasturnata, care ne poate duce cu gandul la ipoteza adversa: si daca abia razboiul ar fi conditia necesara pentru definitiva consolidare a Statelor Unite ale Europei?

In ultima sa analiza dedicata crizei zonei euro, Friedman se preocupa de evolutiile din dosarul “spaniol” si de deciziile luate de eurocrati si de Berlin in aceasta privinta.Astfel, el arata ca Spaniei – de fapt, bancilor spaniole –  i s-a acordat un ajutor imens (bailout) fara sa fi fost creata toata valva si tot scandalul acordurilor de austeritate cum s-a procedat in cazul Greciei.

De ce? Pentru ca, de fapt, observa G.F., Germania este prima interesata ca Uniunea sa nu se destrame, avand nevoie de acest spatiu euro pentru exporturile sale. Toata gargara legata de excluderea tarilor care nu respecta disciplina financiara este… o gargara, deoarece Germaniei nu i-ar conveni o Europa destramata, in care fiecare natiune ar fi capabila, prin politici monetare suverane, sa ajusteze balantele comerciale si sa isi regleze economia in dauna exporturilor germane. Problema ar fi ca acest procedeu aplicat in cazul spaniol nu ar putea fi repetat si ca Berlinul a dat acesti bani fara sa poata controla nici politicile Madridului si nici ale bancilor.

In mod firesc, pentru a evita atat destramarea cat si situatia de a finanta banci si state fara a le putea controla politicile, Berlinul are acelasi obiectiv ca Bruxelles-ul: crearea unei structuri financiare europene care sa isi asume garantarea datoriilor statelor membre. Fie prin emiterea de eurobonduri, fie prin alta schema similara, dar care sa atraga dupa ea, inevitabil, centralizarea europeana care sa presupuna o autoritate ce va decide asupra bugetelor statelor membre, asupra deficitelor acestora precum si a datoriilor pe care le pot antama. Adica un ministru de finante european, institutie pentru care a pledat fostul sef al BCE, Trichet.

Dupa cum am relatat acum cateva zile, deja eurocratii (Junker, Barroso, Draghi, Von Rompuy) lucreaza la un plan. Friedman ne spune – pe surse – ca planul ar contine tocmai propunerea de a institui acest minister de finante care ar avea dreptul de a decide asupra imprumuturilor statelor membre si, prin urmare, asupra bugetelor nationale. Pana la urma, ar fi o evolutie logica de la “pactul de stabilitate fiscala” din decembrie 2011, unde se decidea ca statele membre trebuie sa isi trimita, spre aprobare, bugetele nationale, catre Bruxelles.

Inainte de a merge mai departe, doua lucruri se cuvin a fi remarcate:

1. faptul ca toata opozitia Germaniei fata de eurobonduri este, mai degraba, de fatada. Germania are nevoie de zona euro, are nevoie de UE, nu vrea sa plateasca fara sa controleze si nici sa se pomeneasca de capul ei, nevoita sa isi intretina enormul stat asistential. Astfel ca, de fapt, obiectivele ei se suprapun cu cele ale eurocratilor “supranationali” de la Bruxelles. Ca vor fi eurobonduri sau se va gasi alta schema, conteaza pana la urma mai putin: deznodamantul va fi legat de o centralizare financiara a UE.

2. faptul ca decidentii statelor nationale care au acceptat austeritatea sunt tradatoare la modul vizibil. Nu doar pentru exemplul Spaniei. Ci pentru ca, spun unii analisti, a avea datorii nu inseamna, uneori, a fi vulnerabil. Sa ne amintim de cazul bancilor “to big to fail” de pe Wall Street. Ele au fost sustinute de administratia SUA, cu bani publici, pentru a nu falimenta, fara sa fi fost deranjate cu ceva la negocieri, adica sa permita o intruziune a guvernului in politicile si ograda lor. Argumentul a fost ca daca ar falimenta efectele ar fi prea devastatoare pentru intregul economiei. Cu atat mai mult ar fi fost cazul in ceea ce priveste STATELE. Daca tot e nevoie de ele pentru spatiul vital al Germaniei, daca tot e nevoie de ele pentru a crea SUE, atunci puteau folosi aceasta in negocieri si respinge austeritatea.

Revenind la ministerul de finante… Friedman considera ca stabilirea unui astfel de aranjament european, care ar insemna, practic, stabilirea unui decident care ar dicta cat are voie x sau y tara sa imprumute (si toate au nevoie…) ar fi insotita de urmatoarea criza, de aceasta data institutionala: cea politica. Boardul financiar eurocrat ar dispune dicretionar asupra bugetelor, prerogativa a suveranitatii nationale prin excelenta, ceea ce ridica, pe de o parte, problema democratiei: deoarece este vorba despre decidenti care nu sunt alesi prin vot.

Aici, considera editorialistul Stratfor, am avea de-a face cu un lucru care, in mare, ar fi acceptabil europenilor datorita unei traditii intelectuale care, de la Hegel incoace, vede in rationalizarea vietii publice, prin instituirea unei elite de functionari slujitori ai treburilor comune, sfarsitul istoriei, ca o culme a realizarii sale. Ar exista, adica, o incredere a europenilor in elita tehnocrata capabila sa gestioneze treburile publice fara a fi validata de votul popular, fara a fi adica parte a clasei politice. Un exemplu dat de Friedman sunt chiar functionarii bancilor centrale, prim prototip al unor astfel de functionari.

Si adevarul este ca mitul tehnocratilor exista – il vedem in deplina sa eficienta si la noi, prin increderea uriasa de care se bucura Mugur Isarescu, guvernatorul BNR, in ciuda faptului ca e principalul responsabil al halului in care este Romania astazi din punct de vedere economic. Probabil ca mitul are insa origini ceva mai putin docte, mai putin preluate din filosofia hegeliana, cat din agenda unei elite care a creat institutiile statului-national modern in care banca centrala juca un rol esential. Este vorba despre filosofia masonica, iar mitul tehnocratului, adica al elitelor iluminate, din aceeasi categorie a mitului tiranului iluminat.

Dar problema unui minister al finantelor european nu poate fi suplinita doar prin acest mit. A decide cine, ce poate imprumuta, a decide lucruri care apoi trebuie implementate acasa, introduce un grad inalt de tensiune intre statele membre.Fiecare se va simti nedreptatit si chiar va fi – unii mult mai mult decat altii.Boardul poate ca va decide ca e necesara salvarea bancilor si taierea fondurilor pentru spitale si pentru saraci, sau invers (adica socialism?). Practic, Stratfor considera ca, daca se va trece la planul superior al edificarii Statelor Unite ale Europei, crizele nu vor disparea, ci vor fi transferate la alt nivel si vor fi tot mai “politice”, transformandu-se intr-o criza de legitimitate.

In acest punct Friedman face o analogie interesanta. Aduce aminte de razboiul civil de la mijlocul sec. XIX intre Nordul si Sudul SUA. Pe atunci, Nordul a zdrobit incercarea secesionista a Sudului:

“Cine va muri pentru Uniunea Europeana? Ce o va tine laolalta cand deciziile sale vor fi impopulare? Conceptul de integrare extinsa poate fi functional, dar nu fara pasiunea care motiveaza un grec sau un german sa apere interesul tarii sale. Fara acest lucru, ceea ce tine laolalta natiunile lipseste in Uniunea Europeana. Cu cat va fi mai mare integrarea, cu atat acest lucru se va face simtit mai mult.”

Daca am privi altfel la aceasta concluzie dubitativa a lui Friedman, am putea sa ne intrebam daca nu cumva UE ar avea nevoie de acelasi test al razboiului pentru a isi dovedi consolidarea sau pentru a deveni, abia acum, definitiva optiune a popoarelor din cadrul sau. Sigur, un razboi european, pe modelul celor anterioare, este foarte putin probabil. La un moment dat, istorici englezi se distrau jucandu-se cu astfel de scenarii pentru 2016 (vezi un rezumat in romana aici), in care trupele germane intrau in Grecia, Rusia lui Putin in Rep. Moldova, Belarus si Lituania, dar e putin probabil sa vedem o confruntare Germania vs Franta, de pilda. Nici un razboi intre Nordul bogat si Sudul dependent nu pare mai probabil. Iar o confruntare intre Vestul puternic si Estul periferic nu poate avea loc pentru ca Estul nu depunde rezistenta. E drept insa ca zona Central-Sud-Est europeana este mult mai predispusa conflictelor si retrasarii granitelor, deci aici ipotezele raman deschise.

Dar ideea ramane. Intr-adevar, ridicarea mizei pe agenda eurocrata nu va elimina tensiunile, ci le va amplifica, eventual dupa ce momentul de entuziasm initial va trece.

Unii considera ca razboiul, alaturi de criza economica, este o oportunitate pentru intarirea autoritatilor statale centraleAltii au aratat ca, de fapt, iesirea din criza nu poate fi facuta decat printr-un razboi.

Pana la urma, agenda europeana in sine a fost posibila, in grade tot mai centralizate, tocmai pentru ca a existat WWI (Liga Natiunilor) si WWII (ONU, UE s.a.).

Sa fie acum necesar razboiul pentru crearea unui real stat supranational european? Si daca da, sub ce forma?

sursa: razbointrucuvant.ro

Related Posts

One Response “CINE VA MURI PENTRU UNIUNEA EUROPEANA?”

  1. nicu says:

    ” Acolo unde este un testament,trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut.Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte. N-are nicio putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut.”- Evrei 9:16,17
    Se pare ca au nevoie de jertfa dupa modelul lui Hristos sau dupa modelul lui Mihai Viteazu prin care a stralucit Hristos. Dar degeaba, altarul asta SUE e inchinat lui Moloh si nu lui Dumnezeu.
    Romania pe care a zidit-o Domnul Mihai Viteazul trebuia intarita prin jertfa pentru a deveni parte si din noi,in inima noastra.Daca inainte de jertfa Romania era numai trup fara suflare de viata,prin jertfa trupul a capatat suflare de viata.Romania da,ea traieste si e in inima noastra.
    Dar aceasta zidire(SUE), acest altar care este o uraciune, in veci nu va fi parte din inima noastra.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss