C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cetăţenii, din nou în sânul Uniunii

Democraţia reprezentativă şi ideea de cetăţean, solidaritatea dintre europeni, toate acestea slăbesc şi fac tot mai dificilă depăşirea crizei. Fără un salt al participării cetăţeneşti, Uniunea nu va supravieţui în forma sa actuală, avertizează un editorialist polonez.

Pentru a răspunde la întrebările – “de ce fel de Europă avem nevoie?” şi “ce Europă este la îndemâna noastră?”, să privim în rândul europenilor, cei de astăzi şi cei de mâine. Până la urmă, noi vorbim de o construcţie reală, de o fiinţă ce există, formată din oamenii care o constituie. Nu numai din intelectuali, din oameni politici, din înalţi funcţionari, dar şi din oameni obişnuiţi. Cei care votează, şi cei care se abţin, cei interesaţi sau nu de problemele publice, cei care aleg preşedinţi şi parlamentari plini de înţelepciune sau de prostie, exersându-şi din plin sau deloc drepturile civile, politice şi economice.

Am sentimentul că neglijăm prea mult problema pe care o reprezintă pentru Europa proprii săi cetăţeni, europenii, chiar dacă această problemă nu este proprie doar continentului european. Cetăţenii s-au schimbat şi nu mai sunt aceiaşi precum cei conduşi, acum o jumătate de secol, de marii lideri europeni, precum De Gasperi, Schuman, Adenauer, sau de Gaulle. Această schimbare influenţează nu doar actuala şi viitoarea democraţie a statelor-naţiune, ci şi forma actuală şi viitorul Uniunii Europene.

Nu putem să gândim Uniunea fără să amintim câteva generalităţi. Uniunea este născută din traumatismul celui de-Al Doilea Război Mondial şi a fost construită de societăţile care i-au supravieţuit. Astfel, cetăţenii cunosc prea bine riscurile unei politici proaste pentru a nu se interesa de afacerile publice. Ei citeau ziare, participau la alegeri, se angajau în partide şi organizaţii sindicale. În Occident, primele trei decenii de după război au avut o adevărată vârstă de aur a cetăţeniei.

Consumatorul a înlocuit cetăţeanul

În deceniile următoare, sociologia şi metodele democraţiei s-au schimbat mult. Consumatorul a înlocuit puţin câte puţin cetăţeanul. În sfera publică, dezbaterea publică şi informaţia au fost înlocuite de divertisment. Partidele politice tradiţionale, situate la stânga sau la dreapta în funcţie de criterii ideologice şi de clasă stricte, au capitulat în faţa unei ideologii fără nume care a supus ansamblul sferelor de la viaţă la economie, apoi, mână în mână, au luat drumul supunerii ideilor economiei.

Viitorul ne va spune dacă asta este bine sau rău, dar deja notăm o schimbare profundă în cultura societăţilor occidentale, în structura socială, în nivelul de cunoştinţe, în relaţiile umane, în sistemul de valori. Această schimbare este cea pe care politologii şi sociologii o desemnează de mai multe decenii ca sursă a crizei democraţiei în formele sale tradiţionale de reprezentare.

Democraţia reprezentativă, slăbită în statele-naţiune (un rău pe care Jürgen Habermas îl combătea în conceptul său de democraţie deliberativă), este oare capabilă să remedieze criza Uniunii Europene? Nu cred. Într-adevăr, nu înţeleg cum modelul reprezentativ, bazat pe ideea unui sens al responsabilităţii colective ar putea să salveze Uniunea, în timp ce este pe cale de dispariţie.

Cum de acest model care se estompează la nivel naţional, ar putea să se dovedească salutar pentru instituţiile supranaţionale? Cunoscând nu doar gândirea lui Habermas, ci şi pe cea a lui John Keane, aş căuta mai degrabă soluţii inovatoare şi mai bine adaptate la epoca noastră, precum formele instituţionalizate şi paneuropene de deliberare şi de participare pentru cei care le doresc.

Acestea spuse, este esenţial să ştim dacă aceste inovaţii, făcându-şi cu dificultate drum pe plan naţional, sau local, au cea mai mică şansă de a penetra şi de a funcţiona la nivelul UE. Nu sunt sigur. Asta înseamnă că noi trebuie să alegem între o soluţie foarte ineficientă, şi o alta probabil imposibilă.

Schimbarea este necesară şi urgentă. Incapacitatea decizională a UE ne duce drept la dezastru. O întărire a mecansimelor tradiţionale ale democraţiei în Uniune ar putea să deschidă procesele decizionale pe termen scurt, dar pare contra-productiv pe termen lung. De exemplu, este evident că alegerile prezidenţiale directe ar aduce la putere o personalitate mai puternică decât Herman Van Rompuy, dar am progresa oare noi, dacă, prin susţinerea Mediaset şi News Corporation, această altă persoană ar fi Silvio Berlusconi?

Eroziunea solidarităţii sociale este un alt fapt ce marchează actualul nostru context! În cea mai mare parte a ţărilor, observăm rezistenţe în creştere la acceptarea transferurilor. Bogaţii sunt astăzi mai puţin înclinaţi să-şi împartă bogăţia cu săracii, sprijinindu-se pe o puternică ideologie pentru a-şi justifica acest refuz. Asta priveşte la fel de bine transferurile între clase, ca şi pe cele între generaţii, sau chiar între religii.

Un sens al solidarităţii

Totuşi, fără o întărire a solidarităţii, nu vom putea nici învinge eficient criza, nici să menţinem Uniunea Europeană în forma sa actuală. Nu doar pentru că groapa se sapă între unele ţări care au în prezent probleme serioase, şi altele care sunt într-o formă relativ bună, dar şi pentru că Europa întreagă este afectată de o problemă comună, adică mondializarea şi diferite procese de schimbare ale societăţii vor antrena într-un viitor apropiat o scădere semnificativă a nivelului nostru de viaţă (unii vorbesc de o scădere de 20%). Într-o astfel de situaţie va fi şi mai dificil să sperăm într-un elan de solidaritate.

Aceşti doi factori, eroziunea cetăţenilor şi solidaritatea, mă fac să spun că nici criza pe care o înfruntă Uniunea, nici remediile pe care le propunem pentru a o rezolva nu au caracter instituţional. Forma instituţiilor europene, precum şi neputinţa lor, reflectă situaţia socio-culturală actuală; cât despre agravarea crizei, ea este expresia eroziunii fundamentelor sociale şi culturale ale Uniunii.

Nu este o condamnare la moarte. Nu cred în moartea Uniunii, pentru că nu văd nicio viaţă acceptabilă pentru generaţiile prezente în afara ei. Prăbuşirea euro s-ar solda doar cu perdanţi (probabil cei mai numeroşi ar fi în Germania), şi prăbuşirea Uniunii Europene ar fi o catastrofă comparabilă cu un mare război. Din fericire, conştiinţa acestui fapt este destul de pregnantă în Europa, cel puţin printre elitele politice.

Dar micile ingeniozităţi, tehnice, instituţionale, juridice şi constituţionale nu dau nimic pe termen lung, dacă nu reuşim să atingem cultura şi instituţiile. Criza economică (financiară şi a datoriei) are fundamente politice, ea este o consecinţă a crizei democraţiei reprezentative.

Criza democraţiei reprezentative este de origine culturală şi rezultă din eroziunea calităţii de cetăţean şi a solidarităţii. Remediile eficiente trebuie, oricare ar fi dificultatea intelectuală şi politică, să ia în calcul natura socioculturală a tensiunilor actuale, fără a viza gestionarea cotidiană a acestei creaturi neindentificate care este astăzi Uniunea Europeană.

Jacek Żakowski – GAZETA WYBORCZA
sursA: presseurop.eu

Related Posts

  • Știință și democrațieȘtiință și democrațieObservăm în spațiul public din România tot mai frecvent intervenții în care se susține ideea potrivit căreia […]
  • Odă discriminării individuale!Odă discriminării individuale!Iubesc discriminarea. Vă dați seama ce privilegiu, că astăzi suntem L I B E R I să alegem dacă să cumpărăm […]
  • Europa, euro, eşecEuropa, euro, eşecMinunea n-a ţinut nici măcar trei zile. Nici votul împotriva României din Parlamentul European (au votat […]

One Response “Cetăţenii, din nou în sânul Uniunii”

  1. antimullerian says:

    Foarte interesant articolul.
    In principiu, trebuie revizuit un pic si comportamentul cetatenilor, nu numai al conducatorilor pentru a ne alinia celorlalte tari europene.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss