C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Călătoria Scutirilor de Impozite

Desigur că voi vă plătiţi, mereu, impozitele la termen, dar imaginaţi-vă o lume în care să nu existe impozite, în care legile şi reglementările pot fi adaptate potrivit propriilor tale dorinţe. Nu i-ar plăcea oricui să locuiască într-o asemenea lume?

Îmi place expresia impozitare neutră, dar asta înseamnă fără impozite. Şi, de fapt, ştim acum unde sunt banii. Sunt ascunşi în aceste paradisuri fiscale externe.

Lucrul jenant este că ţările bogate ale lumii, care se presupune c-ar fi cele mai responsabile şi aşa-zise ţări dezvoltate, derulează acest joc fraudulos, în întreaga lume.

Transcript:
Desigur că voi vă plătiţi, mereu, impozitele la termen, dar imaginaţi-vă o lume în care să nu existe impozite, în care legile şi reglementările pot fi adaptate potrivit propriilor tale dorinţe.

Nu i-ar plăcea oricui să locuiască într-o asemenea lume?

Pentru a vă face cât mai vizibil, posibil, acest univers lipsit de taxe, vă vom purta printr-un tur în jurul lumii, din Norfolk la Nairobi, din Long Island la Londra şi din Amsterdam în Dubai.

Iată la ce vă puteţi aştepta!

Îmi place expresia că dorim impozitare neutră, dar asta înseamnă fără impozite, apropo.

Şi, de fapt, ştim acum unde sunt banii. Sunt ascunşi în aceste paradisuri fiscale externe.

Ştiţi, suntem lacomi, nişte oameni lacomi!

Ne luptăm între noi şi cu guvernele noastre pentru a supravieţui.

Suntem de la emisiunea Backlight! Bine aţi venit la bord, în călătoria scutirilor de impozite!

Călătoria Scutirilor de Impozite

Vând 20 de milioane de iPad-uri anual… la un preţ cu amănuntul de circa 500$, însemnând 10 miliarde $. În China au circa 1,2 milioane de angajaţi chinezi şi îi plătesc cu circa 40-50$ per iPod, la bucată. Deci iPod-urile sunt vândute de circa 10
ori mai scump, decât valorează în China. Deci China obţine cam 800 milioane $ din cele 10 miliarde. Unde ajunge restul, până la 10 miliarde?

Ei bine, blochează circa 2,2 miliarde $, din drepturi de autor, peste hotare, în paradisuri fiscale. Deci marja brută, totală,
este de circa 6 miliarde şi impozitele efective, totale – şi am analizat Apple în ultimul an – s-au ridicat la circa 1,9%, ca
impozite corporatiste în SUA. Amintiţi-vă că rata efectivă de impozitare în SUA este de 35%.

Denis Healey, fostul ministru de finanţe al Marii Britanii,a spus că diferenţa dintre evaziune şi sustragere este grosimea zidului închisorii. Deci, când joci acest joc al impozitelor, la cele mai înalte eşaloane, regulile sunt foarte flexibile.

Cum se face că Apple plăteşte doar 1,9%, impozit pe profitul generat în afara SUA?

Pentru a înţelege, permiteţi-mi să vă port într-o călătorie, printr-o lume care, pentru majoritatea dintre noi, este ascunsă vederii, o lume în care capitalul ce curge spre multinaţionale este structurat şi uneori face o escală, rapidă, în Insulele Cayman, Cipru sau Amsterdam, în aşa zisa zonă extrateritorială, care există în spatele şi în care se plătesc impozite puţine sau deloc.

Slujba mea de zi cu zi, ca investigator al corporaţiilor, este de a analiza structurile de peste hotare, structurile companiilor, din paradisurile fiscale, în care clienţii noştri au de gând să investească.

Deci analizăm relaţiile lor şi cum îşi obţin averile, pentru început şi analizăm structurile corporatiste de care se folosesc. Şi, adesea, acestea vor fi lanţuri mari, complicate şi total misterioase, implicând diferite paradisuri fiscale, ceva numit, de exemplu, “sandvişul cipriot”, în care ai putea avea o companie… ucraineană. Deci active ucrainene deţinute
de o companie cipriotă, deţinute, mai apoi, de o companie luxemburgheză şi, apoi, de o altă companie cipriotă şi care se desface, ulterior, în cinci lanţuri diferite, în Belize, Insulele Virgine Britanice şi Insulele Cayman şi Panama. Şi cu asta avem de-a face şi trebuie să… Ei bine, în acest caz, este destul de clar că lucrurile nu sunt nici prea clare şi nici transparente.

Permiteţi-ne să vă facem cunoştinţă cu investigatorul britanic William Brittain-Catlin. În numele marilor
instituţii financiare, el răscoleşte partea umbrită a fluxurilor globale de capital.

Deci cu asta avem de-a face. Acesta este sandvişul nostru cipriot, care ajunge până în Belize. Este foarte dificil să
realizezi ce se întâmplă aici. Adică nu există vreo explicaţie raţională pentru ceea ce se întâmplă, dar puteţi observa că toţi
aceşti indivizi de aici, să spunem domnii A, B, C, D, E şi F, deţin, cu toţii, într-un final, aceste active, printr-o serie de lanţuri, nivele, separate. Încep în Belize şi cred că ajung la conturi bancare din Elveţia. Deci acesta s-ar putea să
nu fie capătul reţelei. Cum reuşeşte Apple să plătească numai 1,9% impozite, pe profiturile sale generate în afara SUA?

Dacă profitul extern ar ajunge, din nou, la sediul Apple, compania ar trebui să plătească 35% impozit, pe venitul corporatist. Deci, Apple preferă să direcţioneze profitul extern spre o filială din Irlanda, unde impozitul pe venitul corporatist
e mult mai scăzut, de numai 12,5%. Dar, înainte de asta, profiturile sunt deviate, iniţial, spre Olanda, unde proprietatea intelectuală este impozitată slab sau chiar deloc. Profiturile reduse trec, ulterior, prin altă filială irlandeză, în drum către Insulele Virgine Britanice, unde impozitul pe venitul corporatist este nul.

Apple este considerat pionierul acestei rute fiscale, cunoscută, de regulă, ca “dubla irlandeză cu un sandviş olandez”.

Haideţi să vedem cine foloseşte acest sistem al paradisurilor fiscale! Adică sistemul paradisului fiscal, extern, trebuie privit ca fiind parte integrantă a sistemului economic principal. Adică are loc o integrare aproape
completă a celor două sisteme.

Deci, banii curg prin lume şi nu e ceva complicat. Adică există aceste opţiuni externe şi le foloseşti, le exploatezi, vezi ce poţi face cu ele. Ceea ce observi este o hartă… şi anume nu este o lume economico-financiară uniformă, când vine vorba de impozite şi unde-ţi poţi plasa banii şi cum sunt impozitaţi.

Există rate diferite de impozitare, în toată lumea, deci profiţi de aceste rate diferite. Deci este ceva destul de evident. A devenit clar, în timp, că această industrie externă se dezvoltă, dar, destul de surprinzător, nimeni nu i-a estimat dimensiunea şi rata de creştere.

Te-ai fi aşteptat ca Banca Mondială şi FMI să se intereseze de asta. Au toţi acei economişti şi mereu susţin că studiază, intens, paradisurile fiscale, dar nimeni n-a cuantificat, vreodată, mărimea industriei fiscale externe.

– Şi deci…
– De ce credeţi că nu?
– Ei bine, e un subiect foarte controversat. Adică Banca Mondială studiază de mult timp sărăcia, măsurând-o la nesfârşit, dar nu studiază şi inechitatea socială.

Avocatul şi jurnalistul de investigaţie James S. Henry a lucrat ca economist-şef pentru firma de consultanţă McKinsey. În timpul liber, el a calculat cantitatea de capital care este mascat de industria fiscală externă, un calcul pe care nici FMI
şi nici Banca Mondială n-au riscat să-l iniţieze vreodată. Asta face ca estimările, foarte precaute, ale lui Henry să fie primele de acest gen şi nedisputate până în prezent.

Ştiţi, e ca şi cum ai estima mărimea unei găuri negre. Am ajuns la cifra globală de 21-32 trilioane dolari, la nivelul anului 2010, care este o cifră uluitoare, neobţinută de nimeni altcineva, vreodată. Lucrul jenant este că ţările bogate ale lumii, care se presupune c-ar fi cele mai responsabile şi aşa-zise ţări dezvoltate, derulează acest joc fraudulos, în întreaga lume. Am apreciat că din 21-32 trilioane $, deţinute în conturi externe, de către persoane private, cam o treime provine din lumea în curs de dezvoltare.

Călătoria ne conduce, curând, spre Olanda.
Surprinzător, dar este un centru global, important, pentru reducerea poverii fiscale a multinaţionalelor. Această ţară are cele mai multe tratate fiscale din lume şi asta, combinată cu impozitul foarte redus pe proprietatea intelectuală, face ca 91 dintre primele cele mai mari 100 de companii ale lumii să-şi dorească un flux al veniturilor ce “curge” prin Olanda. Întreg trustul Robeco Africa… este localizat în Botswana, Egipt, Ghana, Kenya, Mauritius, Nigeria.

Jurnaliştii financiari Siem Eikelenboom şi Gaby de Groot au cartografiat rutele de evaziune fiscală ale multinaţionalelor, pentru a înţelege mai bine rutele şi fluxurile brute de capital. De exemplu, una dintre cele mai mari companii din lume… lanţul american de supermagazine Walmart, deţine şase entităţi în Olanda, deşi nu are operaţiuni active, aici. Aproape prin definiţie, ştii că această companie se află aici din motive fiscale. Are operaţiuni în alte părţi ale Europei şi deviază fluxul de capital prin Olanda, pentru beneficii fiscale.

Walmart este un bun exemplu.
Cum spuneai că se numea? Că nu l-am găsit de la început.
Desigur că nu operează, mereu, sub acelaşi nume. Poţi folosi un nume aleator. Nu trebuie să fie Apple Olanda.
– Poate fi Orange Olanda?
– Desigur.
– Cum afli sub ce nume…
– Ei bine, nu-i uşor.

Walmart, de exemplu, deţine entităţi cu nume complet diferite. Blue Leaf sau ceva de genul acesta. Analizăm adresa unei corporaţii. Obţii, atunci, o listă enormă de nume, uneori până la 2.000. Solicităm apoi bilanţurile anuale şi, uneori, în ele afirmă că fac parte din consorţiul Walmart.
– Aceasta este societatea pe acţiuni Walmart din Rusia. Tot ce este în Rusia este în conexiune cu această societate olandeză şi, într-un final, conduce la o companie tip LLC din SUA. Măcar ei menţionează că fac parte din Walmart.
– Aceasta e o companie gen cutie poştală, fără angajaţi. Este localizată în interiorul unei corporaţii şi are patru directori
executivi, neplătiţi. Dacă o iei de la început, de regulă spune că… Narita Road este un trust.

Adresa asta, e un avertisment cumva?
– Da, cunoaştem aceste adrese.
– Cunoaştem câteva dintre ele.
Se poate observa, ca mărime…
– Deţine 3.000 de euro.
– Dar asta nu înseamnă nimic.
Ar putea rula miliarde prin ea.
– Cât timp rămân banii acolo?
– Poate fi şi o fracţiune de secundă.
– Sunt rulaţi prin companie.
– Ce anume vă indică asta?
Ei bine, asta se întâmplă pe scară largă în Olanda.
Circa 11 trilioane de euro sunt rulate, anual, prin Olanda.

Şi asta poate însemna orice: investiţii, credite… drepturi de autor. Da, drepturi de autor şi dobânzi.

Despre ce sume vorbim?
De trei sau patru ori produsul intern brut al Olandei.

Este corect… de trei patru ori?
Nu, este… de 20 de ori PIB-ul olandez.

Pe partea opusă nouă, în Piaţa Prinţul Bernhard din Amsterdam, este una dintre cele mai mari companii mondiale: Intertrust. Ne uităm la ea în fiecare zi.

Ce anume fac acolo?
Administrează toate companiile tip cutie poştală.

Care companii, de exemplu?
– BBC corect?
– BBC World este acolo. Gazprom, de asemenea. Dacă verifici adresa, la Camera de Comerţ, descoperi 2.000 de companii acolo. Mai mult de atât.
– Aţi făcut asta?
– Da. Nu se prea dau în vânt după jurnalişti. Nici unul dintre colegii noştri n-a fost în interior.
– Corect.
– Aţi încercat să-i sunaţi?
– Da, am încercat.
Am întrebat dacă-mi pot face legătura cu ofiţerul lor de presă. Au refuzat. Am întrebat dacă au unul şi au zis că da. Deci, n-am trecut niciodată mai departe de recepţie.

Cum de poate exista această lume fiscală externă? Cine o menţine? Cine o menţine în funcţiune şi se asigură că locuitorii ei primesc cel mai bun sfat? Cine construieşte structura financiară şi monitorizează fluxurile de capital?

Pentru a da răspuns acelei întrebări, vă purtăm prin zona rurală engleză.
Există o întreagă lume, acolo, cu oameni care permit funcţionarea paradisurilor fiscale. Există, de fapt, trei genuri de oameni: sunt bancheri, avocaţi şi sunt economişti. Împreună alcătuiesc aşa-zisa “mafie selectă”. De ce? Ei bine, fiindcă seamănă
remarcabil cu mine. Sunt probabil oameni în vârstă, se află la vârful ierarhiei, sunt albi, probabil bărbaţi şi sunt calificaţi profesional. Probabil vorbesc engleza şi este foarte posibil să fi absolvit vreo universitate britanică. Majoritatea vor fi străini, neaparţinând acelor ţări. Dacă paradisurile fiscale urmează să fie folosite de către cei bogaţi şi urmează să fie folosite de către companiile multinaţionale, atunci trebuie să fie administrate de consilieri financiari cunoscuţi şi ei vor aparţine, întotdeauna, celor patru mari firme de contabilitate: PricewaterhouseCoopers, KPMG, Ernst & Young şi Deloitte. Ele sunt caracteristica constantă a fiecărui paradis fiscal, de fapt. Fără a fi prezentă una dintre
acele firme sau poate toate, nu vei avea de-a face cu un paradis fiscal, dar vei descoperi toate fie că sunt britanice, olandeze, franceze sau americane.

Deci Citigroup va fi, practic, peste tot, Deutsche va fi, practic, peste tot. Deci, cu consecvenţă, vor fi aceeaşi economişti, cu consecvenţă aceleaşi bănci şi aceiaşi avocaţi, care să-i sprijine. Fără cei trei factori nu poţi avea, de fapt, un paradis fiscal. Limbajul care este folosit în aceste locaţii este foarte grijuliu. Deci, vom avea de-a face cu “minimalizare fiscală”, vom avea de-a face cu “impozitare neutră”. Ador expresia de “impozitare neutră”, care înseamnă nici un impozit, apropo. Deci “impozit neutru” înseamnă fără impozit, dar nu putem spune fără impozit, fiindcă a sta sună niţel cam scandalos, nu-i aşa? Cum să spunem că nu plătim impozite? Aşa că-i spunem “neutru”. Vorbim despre “optimizare fiscală”.

Ei bine “optimizare fiscală” înseamnă, iar, fără impozite. Să fie clar că asta înseamnă!
Dar tot acest jargon este destinat să-i facă pe toţi să se simtă confortabil, astfel încât ei să “administreze un mediu”, să ia decizii care sunt “legitime” şi “adecvate”. De fapt, încearcă să evite legea, dar, desigur, că e ultimul lucru pe care l-ar afirma cineva. Avocaţii, bancherii, economiştii şi milionarii nu par să se integreze nicăieri. Dar se află, constant, în mişcare, între diversele lor investiţii şi proprietăţi imobiliare, întotdeauna protejate şi localizate convenabil, într-o lume ce nu se limitează la Londra, New York sau Monaco.

Care sunt, atunci, aceste zone esenţiale şi insule, în care partizanii paradisurilor fiscale se mută şi cum arată, de fapt?

“Zona” devine un fel de profeţie auto împlinită. Nu poate fi blocată, fiind un fel de… agent ce se auto propagă, al teritoriilor extra-statale.

Şi zonele libere înlesnesc mişcările de capital, fiindcă furnizează stimulente, ce te ajută să te protejezi de unele impozite
şi să te bazezi pe proprietate, pe forţa de muncă ieftină. Şi legile pentru fiecare dintre aceste zone sunt diferite.

De exemplu, în Dubai ai “libertatea de exprimare”… fiindcă ABC şi NBC şi toate celelalte au sedii acolo. Deci poţi afirma lucruri, pe care nu le poţi spune la tine acasă. Lumea este, cumva, dependentă de stimulentele specifice “zonelor”.

Deci, acum, totul se află în “zonă” şi este menit să transformi “zona” într-un loc pe care o “familie corporatistă” l-ar privi ca pe un “cămin”.

Dar, haideţi să analizăm locaţiile mai puţin exotice! Aici, de exemplu, la următoarea oprire, în călătoria noastră globală
a scutirii de impozite: Bishops Avenue din Londra, numit, cândva, “drumul milionarilor”, a fost redenumit, recent, “drumul miliardarilor”. Este un fel de lume internă, o lume în sine. Este un fel de tărâm interior, de natură secretă.

– Deci, dacă aş fi un miliardar şi n-aş vrea să plătesc impozite, ce-ar trebui să fac?
– Dacă eşti miliardar, nu intri în contact cu banii, absolut deloc. Ai putea avea o carte de credit neagră, ediţie specială, pe care o poţi folosi numai la ATM-urile din Monaco ş.a.m.d., dar ceea ce ai face ar semăna cu modul în care un infractor îşi acoperă urmele. Te faci invizibil, nu ai nici un contact cu banii. Toate acestea se întâmplă în spatele scenei. Numele tău nu apare nicăieri.
– Da?
– Nu ai nevoie de numerar şi nu trebuie să cheltuieşti vreun ban. Nu vii în contact cu ei, absolut deloc.
– Dar, dacă vreau să-mi cumpăr un Ferrari?
– Dacă ai vrea să-l cumperi, nu ai face-o tu însuţi. Ai merge la o companie de leasing, cu sediul în Insulele Cayman şi care ar organiza totul şi probabil că dimineaţa l-ai avea în faţa casei.
– Adică vrei să dispari.
– Dacă vrei… dacă vrei…Adică trebuie să devii aproape invizibil.

Şi acesta este modul în care te-ai putea proteja singur şi ai ţine poliţia financiară sau agentul fiscal sau mass media departe de tine. Ai deveni un fel de non-persoană, ai deveni un fel de spirit fantomatic al paradisului fiscal, cam ca tatăl lui Hamlet. Este o industrie incredibil de concentrată. 0,14% din populaţia lumii, mai puţin de 10 milioane de oameni, controlează circa 95% din averea privată din paradisurile fiscale. Sunt cetăţeni ai nimănui şi interesele acestui grup de bază chiar de la vârful ordinii economice globale, care a ajuns să aibă mai multă influenţă ca niciodată, în ultimii 20 de ani, sub
impactul globalizării, interesele lui, cred eu, sunt fundamental opuse intereselor restului lumii, în ce priveşte instituţiile fiscale, în ce priveşte instituţiile de reglementare bancară, depăşind frontierele. Au fost capabili să profite de acest sistem al statelor naţionale, în propriile lor interese.

Dar, oare, aceleaşi legi şi reglementări se aplică acestei lumi financiare fantomă, ca asupra lumii noastre, în care formularele fiscale cad în cutiile poştale permanent?

Pentru a afla, călătoria noastră ne conduce la Eva Joly. Când era judecătoare, a condus investigaţii de succes, într-un scandal de corupţie, francez. Viaţa i-a fost ameninţată, repetat. Acum, ca parlamentar al UE, cercetează efectele unui trilion de euro, adică 1.000 de miliarde din venituri fiscale, pe care UE le “pierde” anual.

Să te întrebi numai dacă este legal sau nu, este insuficient, fiindcă există noţiunea de încălcare a legii şi de utilizare intensivă a paradisurilor fiscale, de către multinaţionale, care ar putea părea legală, la prima vedere. Dar, în multe cazuri reale, dacă s-ar face o anchetă şi dacă autorităţile fiscale ar avea mijloacele de-a o face, s-ar vedea că totul pică sub
incidenţa încălcării legii, deci ar fi ilegal. Şi aceasta este inima mecanismului, care constă în transferul ilegal al resurselor publice, ale întregii lumi, dar, în special, ale ţărilor în curs de dezvoltare, către acţionari privaţi.

Înseamnă colonialism practicat cu alte mijloace.

Călătoria ne conduce în Kenya, pentru a vedea consecinţele lumii financiare fantomă pentru continentul african. Ne întâlnim cu Johannes Chiminya şi colegii săi, care cercetează modul cum activează multinaţionalele în Africa, structurându-şi conturile pentru a plăti cât mai puţine impozite, posibil.

Este înregistrarea secretă a unei companii, care are un singur angajat, în Olanda. Acesta este un semn de avertizare! Nu ştiu că facem asta, fiindcă, dacă ar şti, şi-ar acoperi cu siguranţă urmele.

Johannes Chiminya ne demonstrează că paradisul fiscal nu înseamnă, neapărat, Palm Beach, conducându-ne spre una dintre cele 65
de zone economice speciale ale Kenyei.

– Chiar acum ne aflăm în Athi River, unde este plasată zona de procesare a exporturilor. Este o zonă închisă şi îngrădită, în care companiile, producătorii îşi au sediul şi îşi desfăşoară activitatea în interior şi toate produsele pe care ei le fabrică sunt destinate exportului. Aceasta este o modalitate formală de evitare a impozitelor. Aici, în Kenya, companiilor li se oferă
10 ani de scutire fiscală, iniţial. apoi, după cei 10 ani, sunt taxaţi la rata corporatistă de 25%, care corespunde ratei generale de taxare corporatistă de pe piaţă. Şi, de asemenea, nu mai există şi alte impozite fiscale.

Deci, ai putea spune că asta este, cumva, un paradis fiscal la o scară foarte redusă?

– Da, un paradis fiscal iniţiat de guvern. Nu ţi-ai dori tu însuţi o scutire fiscală? Sunt disponibile mii şi se prezintă sub
toate formele şi mărimile, în Africa, dar şi în zona ta de afaceri.

Dar, oare, aceste promisiuni de dezvoltare şi angajare au vreun efect real? Vi le aduceţi aminte, de la TVA? De la bunuri şi servicii manufacturiere?

Acum obţinem venituri şi din excedentul de vânzări. La Universitatea din Nairobi am vorbit cu Attiya Waris, care a anchetat efectele acestor aranjamente fiscale, adesea secrete, timp de ani de zile. Practic, acestea sunt zone unde te duci, îţi construieşti fabrica şi, apoi, timp de 10 ani, poate că guvernul nu te impozitează. Acestea există cam în orice ţară africană, la acest moment. Şi ceea ce am descoperit, în toate ţările, este că, atunci când acea perioadă de 10 ani ia sfârşit, pur şi simplu închid porţile şi se mută.

Deci asta s-a întâmplat.

În zonele libere din Kenya nu există companii care să reziste mai mult de 10 ani. Şi, dacă o fac, se schimbă proprietarii şi, la schimbarea lor, perioada de scutire fiscală se extinde cu alţi 10 ani. Atunci când companiile miniere investesc într-o ţară, vin numai fiindcă acea resursă naturală există în ţara respectivă, nu din cauza impozitelor. Mineralele respective nu se vor muta de acolo, nu se vor plimba peste graniţă, fiindcă măreşti tu impozitul. Dar, din anumite motive, acest concept n-a intrat în mentalitatea guvernelor ţărilor în curs de dezvoltare. Tot mai cred că trebuie să implore corporaţiile multinaţionale ca să vină aici şi să fiinţeze aici. Dar ceea ce se întâmplă, de fapt, este că iau resursele şi apoi pleacă.

E o nebunie!

Întreaga idee a scutirii fiscale este ca tu să fii scutit 10 ani, până înfiinţezi afacerea, o stabilizezi, apoi începi să ai profit şi, în ţara în care faci profit, plăteşti apoi impozite. Asta a fost ideea acordării scutirii pe 10 ani, nu ca să vii să investeşti, să extragi cât poţi şi apoi să părăseşti ţara. Asta înseamnă exploatare! Când nu plătesc o cotă parte onestă,
guvernele caută să impoziteze altceva. Şi, inevitabil, în special pe continentul meu, se agaţă de TVA. TVA-ul afectează produsele pe care le foloseşti, hrana pe care o consumi. Apa pe care o bei înglobează TVA, uneori, scutecele pe care le
cumperi pentru copilul tău, până şi laptele praf pe care-l vei folosi ca să-ţi hrăneşti copilul. Deci TVA-ul este plătit de
utilizatorul final al produsului, adică tu, eu şi oricine altcineva. Şi asta înseamnă că săracii dau mari procente din salariile lor pe impozite.

Nu cred că e corect, fiindcă, oriunde te uiţi, oamenii sunt săraci, nu au case. Oamenii îşi pierd casele şi trebuie să apeleze la subvenţiile guvernului. Asta este direcţia societăţii actuale şi trebuie inversată! Şi, de fapt, ştim acum unde sunt banii. Sunt ascunşi în aceste paradisuri fiscale externe şi, dacă pot fi transferaţi, îi transferă, dar, dacă nu pot fi transferaţi, rămân acolo.

– Crezi că e greu să găseşti de lucru aici?
– Datorită interdicţiilor de acces în interiorul zonei, s-ar putea să fie greu pentru cineva, un om obişnuit, să capete acces. Acest întreg sistem al statelor naţionale a devenit cam demodat, din punctul de vedere al impozitării. Şi te confrunţi cu dezvoltarea competiţiei fiscale.

Deci Marea Britanie a redus rata de impozitare, în februarie, la 20%, Canada a redus rata de impozitare corporatistă la 15%, ţările europene au reacţionat şi ele. În principiu, ai de-a face cu o cursă la sânge. Competiţia fiscală a luat amploare.

Cred că este un răspuns la acest nou argument, conservator, că tuturor ne va fi mai bine şi ne vom dezvolta mai rapid, prin reduceri fiscale. Timp de 30 de ani s-a desfăşurat acest experiment gigantic al reducerilor fiscale. Ei bine, n-am obţinut, în nici un caz, o dezvoltare mai rapidă, n-am observat comportamente mai responsabile ale băncilor. Am observat mai mulţi bani
transferaţi în afara ţărilor, fiindcă este foarte dificil să concurezi cu impozit zero şi zero este ceea ce obţii într-un paradis fiscal.

Nu este uşor să apreciezi care sunt beneficiile paradisului financiar în sine, dar, pentru multinaţionale, totul se învârte în jurul raportării de profituri cât mai mici posibile. Asta se poate face transferând patentele software sau proprietatea intelectuală către o companie olandeză, gen cutie poştală. Apoi aranjezi ca filialele tale, de peste hotare, să plătească drepturi de autor pentru ele. În acest mod reduci profiturile companiei mamă. Şi surprinzător este că numai o mică parte a acelor fluxuri, din drepturi de autor, sunt supuse impozitării. Cât anume?

Faci aranjamente secrete, în acest sens, cu autorităţile fiscale. Apple o face, Pfizer o face. Schema funcţionează chiar şi
pentru o ceaşcă de “frappuccino”. Starbucks este o marcă. Dar orice ceaşcă de cafea, ca frappuccino, este tot marcă înregistrată. Mărcile sunt americane, dar sub-licenţele sunt înregistrate în Olanda. Deci, ori de câte ori se deschide o
cafenea Starbucks, în Germania sau Franţa sau ori de câte ori cineva comandă un cappuccino, plăteşti o taxă pe marca respectivă,
care, ulterior, ajunge înapoi în Olanda. Abia dacă poţi descoperi aşa ceva în bilanţul anual. Starbucks este un exemplu fascinant, fiindcă reprezintă o anumită imagine. Se laudă, ulterior, că fac comerţ cinstit cu cafeaua lor. Pe site-ul lor susţin că deţin clădiri neutre din punct de vedere climatic. Toată reclama lor afirmă, de fapt: compania noastră manifestă compasiune, responsabilitate socială corporatistă. Dar, ulterior, compania a atras atenţia, subit, în Marea Britanie, fiindcă s-a dovedit că nu plătesc impozit, aproape deloc. Asta e ceva dezastruos!

Nu vreau să vă ascund imaginile unei comisii parlamentare britanice, care cercetează veniturile pierdute din impozitele corporatiste şi anume cele britanice, ceea ce reprezintă o ocazie unică de a auzi ce au de spus cei responsabili. Scopul adunării noastre, în această după amiază, este de a încerca să înţelegem de ce anume nu plătiţi impozitul corporatist. Realmente, aceasta este problema pe care ne focalizăm astăzi.

Deci putem începe cu Starbucks, domnule Alstead?
Am înţeles că aţi contabilizat pierderi, în registrele companiei, pentru majoritatea anilor în care aţi avut cafenele în Marea Britanie.
– E adevărat?
– Da, este corect!
– Ceea ce mi se pare ciudat este că, dacă înregistraţi pierderi în Marea Britanie, de peste 15 ani, de ce mai staţi să
faceţi afaceri aici?
– Ştim că trebuie să ne aflăm aici, dacă vrem să fim o companie de succes.
– Dar pierdeţi bani şi mi se pare fără sens d-le Alstead. Asta provoacă frustrări contribuabililor din Marea Britanie. Nu prea pare adevărat; trebuie să daţi o explicaţie mai bună.
– D-le Alstead îmi vine greu să vă cred, când vindeţi pe Victoria Street numai doze duble de machiatto. Şi o faceţi atât de prost, încât, timp de 14 ani, după 14 ani de vândut aşa ceva, în această ţară, cât aţi plătit? 1,6 milioane de lire, impozit corporatist. Adică, ori vă descurcaţi foarte prost în afaceri ori altceva se întâmplă aici.

Economistul nostru, Richard Murphy însuşi, a pus întrebări şi a făcut comentarii din public, în timpul audierilor comisiei parlamentare. S-a dovedit a fi o sursă indispensabilă, contabilizând evaziunea fiscală prin industria paradisurilor fiscale.

– Registrele contabile ascund, deliberat, ce se întâmplă în paradisurile fiscale, asigurându-se că secretul va fi păstrat, întotdeauna.

Acum, ca să fie clar, am fost pregătit de KPMG. Deci, cu mult timp în urmă, am lucrat pentru o asemenea firmă. Încă sunt obligat să nu menţionez afaceri, desfăşurate cu peste 30 de ani în urmă. Nu pot face asta, nu mi se permite să vorbesc, nu pot şi n-o voi face, fiindcă asta stă la baza codului etic.

– Ce s-ar putea întâmpla?
– Oh, aş fi exclus dintre economişti. Mi-aş putea pierde statutul profesional, aş putea fi amendat aş putea fi dat în judecată de clienţi.
– Ca atare, există un climat considerabil de teamă, în interiorul tuturor acestor organizaţii, economice, bancare, de avocatură
şi nu vei trece linia, nu vei vorbi. Şi cei care o fac, informatorii, nu vor mai lucra niciodată.
– Plătiţi drepturi de autor în Olanda, nu-i aşa? Există vreun regim special de impozitare a drepturilor de autor în Olanda?
– Da, există reguli de impozitare de…
– Mai mici?
– Oh, da, o taxă foarte mică.
– Deci aveţi facilităţi fiscale, dacă le plătiţi în Olanda?
– Există o rată favorabilă de impozitare în Olanda, pentru toate veniturile…
– De asta le plătiţi acolo.
– Nu de asta, dar e o motivaţie atractivă.
– Ba de asta!
– Care este rata de impozitare în Olanda?
– Mi-ar plăcea s-o spun comisiei, dar sunt limitat de confidenţialitatea impusă de guvernul olandez.
– E confidenţială! Faţă de cine?
– Autoritatea fiscală olandeză ne-a solicitat să n-o facem publică, aici.
– Aveţi un aranjament special, pentru a plăti impozit mai mic în Olanda?
– Da, este un impozit redus, conform reglementărilor în vigoare.
– Şi, din acest motiv, transferaţi acolo profiturile din Marea Britanie, care sunt considerate pierderi aici, dar nu şi în Olanda?
– Parte din ele ajung la stat, dar restul este impozitat redus, conform reglementărilor olandeze.
– Le comunicăm…
– E o înţelegere pe care n-o dezvăluiţi. E o pierdere pentru contribuabilul britanic.
– Nu e nici un dedesubt, din moment ce n-o dezvăluiţi?
– Cred c-ar trebui apelat la guvernul olandez.
– Ei bine, autorităţile olandeze au cerut special să n-o dezvăluiţi?
– Ne-au cerut să păstrăm confidenţialitatea, permanent.
– Ok.
– Ce aş mai vrea să subliniez este că am plătit peste 100 de milioane impozite pe salarii, în ultimii cinci ani. Am plătit zeci de milioane taxe de afaceri, în ultimii cinci ani.
– Am mai auzit acest argument, aşa că lăsaţi-mă să-l contest, fiindcă mă irită.
– Pe de o parte, aşa fac şi ceilalţi afacerişti. Aşa că o altă firmă, pe care voi o scoateţi
din afaceri, plăteşte şi ea aceste impozite şi plăteşte impozite pe salarii. Pe de altă parte, voi depindeţi de servicii
ce trebuiesc plătite cu impozitele voastre. Aşa că depindeţi de capacitatea de a vă transporta bunurile, deci puteţi să vă deplasaţi cu camionul pe drumuri – depindeţi de toate astea. Şi, poate că ce e mai rău, atât dumneata cât şi d-l Alstead angajaţi oameni, probabil, pe salariul minim, dacă au noroc şi, apoi, noi contribuabilii preluăm şi acest efort fiscal pentru voi. Deci investim o grămadă de bani în oamenii folosiţi de voi şi voi nu introduceţi destule impozite în economia noastră. Asta ne revoltă pe noi toţi!
– Noi nu…
– Scuze, n-ar fi trebuit să fac asta!
– Asta este ideea din spatele corporaţiilor: Amazon, Google, Starbucks… ideea că aceste organizaţii au două feţe. Există faţa publică şi unele oferă servicii destul de bune. Sunt orientate către necesităţile consumatorului, livrează marfa la uşa
ta, ceva remarcabil. Apoi, există această faţă clandestină, secretă, a afacerilor. Se folosesc de metode frauduloase şi de trucuri şi ascunzişuri, ca să obţină ce vor, pentru a-şi menaja libertatea de operare, ca să spunem aşa.

Şi un infractor ce anume face?

Foloseşte exact aceleaşi tehnici. Va pune pe picioare un sistem care să-i acopere urmele, care să arate restului lumii că
e un individ corect şi onest, dar, în realitate, el desfăşoară afaceri murdare, clandestine. Adică, prin murdar înţeleg
că se ascunde ceva anume. Unii indivizi cred, de fapt, că procedează corect, unii chiar cred că este ceva acceptabil, politic, etic şi moral. Cred că fac parte dintr-o cruciadă economică contra competiţiei. Adică, s-ar putea ca ei să facă
ceva conform principiului MEGO: “My Eyes Glaze Over” (ochii mei s-au atrofiat).

Dacă analizezi superficial, de fapt, e în regulă, dar, dacă analizezi ansamblul, totul se prăbuşeşte.

Oare trebuie să te dai înapoi şi să analizezi complet structurile şi reglementările şi să spui că sunt acceptabile, integral?

Nu ştiu. Dar trebuie să spun că unele dintre dovezi arată că structurile actuale par a fi abuzive, fiscal vorbind, chiar dacă sunt legale.

Şi asta e stresant, fiindcă poţi abuza fiscal şi legal, simultan. Altfel spus, te serveşti de lacunele legii, fiindcă astfel definesc eu sustragerea fiscală.

Nu am luat, încă, măsurile care se impun fiindcă sperăm, încă mai gândim, că sectorul financiar este cel care produce averea Uniunii Europene şi neglijăm să observăm că ne poartă spre marginea abisului şi, poate, dincolo de ea. Suntem martorii unor lucruri de-a dreptul absurde.

Să luăm Ciprul, de exemplu, care este aproape de dezastru, din cauza sectorului bancar supradimensionat. A trebuit să ceară
ajutorul Uniunii Europene. Ciprul este un paradis fiscal, un loc unde se spală banii negri ai Mafiei ruseşti. Banii contribuabililor europeni sunt folosiţi pentru a salva băncile cipriote, pentru a compensa pierderile criminalilor ruşi. În ce hal de lume am ajuns să trăim?

Economiştii n-au prea fost controlaţi, de ceva vreme încoace. Au dus-o remarcabil de bine de pe urma recesiunii. Prea puţine ţări au dat atenţie rolului economiştilor în crearea crizei cu care ne confruntăm în lume.

Vă dau doar un exemplu: economiştii tuturor băncilor care au dat faliment, fie că sunt din Franţa sau Belgia sau Elveţia sau Marea Britanie sau de oriunde, au fost scoşi basma curată de către cele patru mari firme de contabilitate. De ce n-au fost criticaţi acei economişti pentru susţinerea colegilor lor, care n-au fost cinstiţi, de fapt, fiindcă băncile lor s-au prăbuşit, efectiv. Dar au scăpat basma curată!

Una dintre problemele evidente, când analizăm rolul economiştilor, este că nimeni nu judecă economiştii. De fapt, poziţia lor
e atât de puternică, încât acum observăm că, în loc să fie supuşi reglementărilor, în schimb dau ordine legiuitorilor.

Deci, în Marea Britanie, noul preşedinte al autorităţii noastre fiscale este fostul partener senior al KPMG, în această ţară. Acelaşi lucru se întâmplă în Australia. Literalmente, un membru KPMG a preluat conducerea autorităţii fiscale. Foarte multe guverne iau în considerare privatizarea.

La cine au apelat pentru analiza privatizării afacerilor lor?

La una dintre cele patru mari firme. Dacă vor sfaturi privind reorganizarea sistemelor fiscale, înfiinţează o comisie şi solicită “experţii”.

Care experţi?

Cele patru mari firme. Deci avem economişti care stăpânesc, la maxim, partea de reglementare. Şi această stare de fapt este
sprijinită de Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă, de fapt, că, până la urmă, ajungem ca UE să promulge legi, scrise de cele patru mari firme, despre modul cum acele firme ar trebui controlate şi subordonate, consecinţa fiind că nu mai dau socoteală nimănui.

– Deci, cât de departe suntem de Nairobi?
– 61 de kilometri.
– Cum de ştii cu atâta precizie?
– Am citit pe bornă.
Era o zebră.

Ne îndreptăm spre Mombasa sau chiar mai departe, spre ceea ce va deveni următorul avanpost al universului lipsit de impozite.
– Este enormă Johannes!
– Da, e foarte mare. Are o suprafaţă de aproape două hectare.
– Şi ce speră ei să se întâmple aici?
– Se aşteaptă la orice. Să fie ceva gen centru de comunicaţii, un oraş întreg.
– Ştii, cumva, când vor veni?
– Ei bine…
– Google şi IBM?
– Este nevoie de puţină reclamă mai întâi, pentru a aduce aici acele mari companii, în această pustietate.
– Ce scrie?
– Proiectul de vârf ICT Technopolis, în viziunea anului 2030.

Este RIM, Microsoft, HP… Toshiba. Se pare că au atras, aici, mărci mari, ca MacBook. Am ajuns să ne obişnuim cu beneficiile paradisurilor fiscale. Ne-au pus la dispoziţie fonduri financiare şi credite ieftine şi oare unde ajung acestea? Acesta e genul de dilemă care îngrijorează oamenii. Ei gândesc: “Ei bine, dacă dai la o parte toate aceste profituri de aici şi de
aici şi faci una sau alta, atunci ce rămâne?

Cu ce se ocupă Amazon?”
Adică… au fost capabili să… se pună de acord cu concurenţa, cu firmele cu care concurează pe piaţă. Se confruntă cu aceeaşi structură a locurilor în care-şi pot ascunde profiturile şi pierderile lor.

Dar poate că sunt mai buni de atât. Adică este o concluzie oribilă că, ştiţi voi, aceste lucruri pe care le iubim, de care avem nevoie şi ne-am obişnuit şi oamenii care sunt buni la asta, au ajuns acolo printr-o manipulare fiscală ingenioasă. Cu toţii suntem implicaţi. Implică guvernele, firmele, consumatorii şi cetăţenii.

Şi, ştiţi, suntem lacomi, nişte oameni lacomi! Luptăm unii contra celorlalţi şi cu guvernele noastre pentru a supravieţui, a face bani. Dacă scoţi bani din afacerea ta, vei porni naibii la luptă! Cu concurenţa ta cu agentul fiscal, cu guvernul, ca să-ţi faci loc.

De ce nu?

Se crede că, per total, corporaţiile americane au mult peste un trilion de dolari, bani ascunşi prin băncile din Bermude. Aceşti bani n-au cum să ajungă la acţionari, fiindcă ar trebui să treacă prin companiile mamă americane. Cred că acţiunile acestor companii sunt serios subapreciate, fiindcă, dacă valoarea lor ar fi ajuns la acţionari, într-un final, ar trebui plătite impozite suplimentare semnificative, ceea ce, inevitabil, ar reduce preţul acţiunilor.

Deci, drept rezultat, ne confruntăm cu denaturarea pieţei. Singurul lucru bun este că trebuie să facă ceva cu aceşti bani, într-un final şi sunt împrumutaţi guvernelor, pentru plata deficitelor majorităţii ţărilor lumii.

Deci, la modul misterios, paradisurile fiscale finanţează deficitele cu care se confruntă guvernele, fiindcă n-au suficient numerar, din impozitele puse pe companii, fiindcă ele se ascund în paradisurile fiscale.

Deci ne învârtim într-un cerc vicios, gigantic, în care aceste companii împrumută aceşti bani guvernelor, în loc să plătească impozite, pentru a asigura funcţionarea sistemului.

Este ceva bizar, dar exact asta se întâmplă. Un partid politic care se ridică şi spune:
“Vom mări impozitele, ca să eliminăm deficitul financiar!” – se confruntă cu această presiune enormă exercitată de corporaţii, care spun că pleacă, fie că o fac sau nu. Toate acestea înseamnă că opţiunile valide pentru un guvern, pentru a progresa, a impulsiona dezvoltarea, a îndeplini necesităţile electoratului, sunt subminate şi, practic, asta ameninţă democraţia, în opinia mea.

Asta aproape că ne conduce către finalul călătoriei, printr-o lume a structurilor financiare şi fluxurilor de capital, care sunt atât de greu de evaluat, dar care ne afectează pe noi toţi, o lume căreia i-am permis să prospere, chiar sub nasurile noastre, fără să apreciem corespunzător riscul sistematic implicat.

Comisia europeană a promis că va face propria listă a paradisurilor fiscale. Dar, în cei trei ani de când sunt
parlamentar, nu s-a întâmplat nimic. Cei în care îmi pun speranţa sunt cetăţenii. Sper că londonezii, într-o bună
zi, nu vor mai putea suporta, ca numai clasa mijlocie şi săracii să plătească impozite, ca Starbucks şi Coca-Cola să
nu plătească impozite, deloc,ca Ikea şi Total să nu plătească impozite, deloc.

Ceea ce mă face să sper că, într-o bună zi, cetăţenii vor spune: Noi suntem cei care plătim 40% impozit, ca în ţările scandinave sau 20% în Franţa. Este necesară o revoltă împotriva acestei stări de fapt, care să fie demarată de cetăţeni.
– Acceptaţi, cumva, cu toţii, că pe lângă datoria faţă de acţionarii voştri, la care d-l Brittin tocmai s-a referit, aveţi obligaţii faţă de societăţile în care funcţionaţi, de la care obţineţi beneficii mai mult decât uriaşe şi că acele obligaţii
includ plata impozitelor?
– Da, fără îndoială.
– Şi acceptaţi principiul că profitul ar trebui taxat în ţara în care este realizat şi în care desfăşuraţi activităţile economice?
– Cu siguranţă. Da.
– Profitul ar trebui taxat în ţara în care au loc activităţile economice profitabile, deci, în cazul nostru, acolo unde are loc evaziunea fiscală. Este soluţia evidentă.

Mulţumesc că aţi participat la călătoria scutirii de impozite!

Desigur că acest film a fost realizat cu aportul banilor contribuabililor.
Vă rog să fiţi iar alături de noi, data viitoare!
Aş fi făcut o avere lucrând, cum spune soţia mea, pentru “partea întunecată” dar, pe de altă parte, pot dormi noaptea
şi cred că asta e marea diferenţă.

Nu se pune problema construirii de şcoli pentru indieni, de către Coca-Cola, ci de a-şi plăti impozitele în Mexic.
Starbucks afirmă acum: Ne-am dori foarte mult să ne plătim impozitele.
Starbucks este un exemplu unic.
Aţi vrea să fiţi în locul Apple, Starbucks sau Pfizer şi să aflaţi rutele de urmat pentru a plăti impozite mai mici?
Intraţi pe site-ul taxodus.net! Taxodus – jocul suprem!

Traducerea: Marian Matei
sursA: antiiluzii.blogspot.com

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss