C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Banii „falşi“ ai guvernanţilor

Reformele din sectorul public, cerute de excesele din trecut, îndeosebi în ce priveşte cheltuielile cu salariile, sporesc riscul unor conflicte sociale. Sindicatele pregătesc o primăvară fierbinte, cu pichetări, demonstraţii de stradă şi greve. Dincolo de zarva politică apare însă clar conturată o realitate dramatică: sărăcia. Mulţi dintre români nu-şi pot acoperi din salariu, şi cu atât mai puţin din pensii, nici măcar minimul necesar traiului zilnic. După ’89, România a căzut, pur şi simplu, de pe scara veniturilor. Nici celelalte ţări ex-comuniste nu au putut să evite un asemenea accident. Dar, spre deosebire de alte ţări est-europene, care au reuşit să se ridice destul de repede şi să înceapă cursa de recuperare a terenului pierdut, România a rămas multă vreme acolo unde a căzut. Oricât de neverosimil ar părea, ceea ce ne-a împiedicat cel mai mult să ne ridicăm de la pământ a fost tocmai politica salarială. Cum? De câte ori au crescut nemulţumirile românilor, şi nu au fost puţine cazurile în ultimii 20 de ani, de atâtea ori guvernanţii au astupat gura protestatarilor cu câţiva lei în plus la salariu. Bucuria oamenilor a fost însă de scurtă durată. Pentru că, sporurile de salarii, care nu aveau susţinere economică, au fost aruncate de şefii întreprinderilor în costuri, a căror creştere a dus la majorarea preţurilor. Inflaţia, care muşca astfel şi mai mult din puterea de cumpărare, determina noi cereri salariale, iar satisfacerea lor urca şi mai mult preţurile.

Românii au dreptate când se vaită că muncesc mult, dar câştigă puţin. Economia noastră are o mare hibă: îi lipseşte eficienţa, fără de care nu poţi să ai bunăstare. Nouă ani la rând (2000-2008) indicatorii economici au arătat bine, uneori chiar foarte bine. Dar, ce păcat! Românii nu mănâncă indicatori, ci pâine, lapte, carne, alimente pe care însă le producem scump, iar preţurile lor ridicate contrastează cu veniturile reduse din cauza slabei productivităţi a muncii. Degeaba ne tânguim că avem preţuri ca în Vest şi salarii ca în Est, dacă nu băgăm de seamă că nu poţi trăi ca în Vest, cât timp munceşti ca în Est. Salariile mici din România sunt un simptom al întârzierii reformelor capabile să facă economia competitivă. Banii adevăraţi nu vin decât dintr-o activitate performantă. Guvernanţii dau numai bani “falşi” pe care azi ţi-i oferă cu mare pompă, mâine ţi-i ia pe şest. În 2008, salariile în sectorul public au crescut cât pentru patru ani, dacă judecăm după posibilităţile economiei de a le susţine. În 2010, aceleaşi salarii sunt îngheţate şi roase de inflaţie pentru că, în absenţa readucerii lor la nivelul pe care îl poate suporta economia, există pericolul încetării plăţilor. Câtă vreme creşterile de salarii se vor face pe baze politice, nu economice, românii nu vor trăi mai bine, ci mai prost. Cercul vicios al sărăciei poate fi totuşi rupt prin crearea unei noi structuri economice, cu valori adăugate care să exprime eficienţă, competitivitate şi profit. Numai astfel este posibil să crească atât economia, cât şi bunăstarea populaţiei. Din păcate, mulţi dintre cei care ar trebui să pună umărul la realizarea unui asemenea obiectiv sunt preocupaţi doar de a intoxica populaţia cu utopii stângiste, ce nu fac altceva decât să agraveze o situaţie socială deja precară.

Gheorghe Cercelescu

sursa: gandul.info

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss