C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Băncile, măslinele şi 500 de ani de foame

Gaura neagră a datoriilor absoarbe tot mai multe resurse, fără să dea semne că s-ar sătura. Săptămâna trecută a venit vremea Bankia, grup bancar din Spania puternic implicat în sectorul imobiliar, să fie în situaţia de a fi salvat de la moarte de injecţiile cu bani publici în a patra încercare a Guvernului de a repara un sistem bancar şubrezit serios de spargerea balonului din real estate. 4,5 miliarde euro accesaţi de la stat de bancă în cadrul unui program de rostogolire a datoriilor au fost reconvertiţi în acţiuni, iar Guvernul s-a trezit acţionar principal la această bancă, de fapt mai degrabă a luat pe făraş gunoiul unor datorii rele, imposibil de recuperat.

Sac fără fund aceste bănci! Oricât ai băga bani în ele, tot nu astupi sutele de miliarde de dolari şi de euro, echivalente ale creditelor care implodează peste tot în Europa şi aiurea în “lumea civilizată”. Ca să rămânem la Spania, un calcul realizat la jumătatea lunii trecute de publicaţia Wall Street Journal spune că în numai patru luni, sistemul bancar din această ţară a topit cele 200 miliarde euro injectate de la Banca Centrală Europeană sub forma facilităţilor de finanţare cu scadenţa la trei ani: 41 miliarde euro prin refinanţări ale datoriilor, 76 miliarde în achiziţii de titluri de stat spaniole, în timp ce 116 miliarde euro le-au reprezentat ieşirile din operaţiuni repo şi retragerile de depozite ale sectorului privat.

Nu numai spaniolii fug cu banii din băncile ciuruite. Grecii au bătătorit deja acest drum în ultimii doi ani. Potrivit statisticilor furnizate de banca centrală a acestei ţări şi preluate de publicaţia online Zero Hedge, în intervalul ianuarie 2010 – februarie 2012, volumul depozitelor populaţiei şi ale companiilor private la instituţiile de credit greceşti s-a redus de la 233 miliarde euro la 164 miliarde euro. Practic, în acest răstimp în numai patru luni intrările au fost mai mari decât ieşirile, iar în nu mai puţin de opt luni grecii au fugit din băncile elene cu mai mult de 4 miliarde euro. Recordul net negativ, de 6,785 miliarde euro, a fost atins în octombrie 2011, într-o perioadă în care autorităţile europene căutau de zor o “soluţie” la criza datoriilor Greciei.

Cum se face că, la aşa hemoragie, băncile greceşti au rămas în picioare pentru a-şi susţine activele de peste 380 miliarde euro? Răspunsul: cu lichiditate accesată de la Banca Centrală Europeană. Instituţia de la Frankfurt a umplut găurile lăsate de deponenţii care au plecat cu banii într-o panică… raţională. Problema este însă aceea că dacă procesul continuă, băncile de facto insolvente nu vor mai avea pe unde scoate cămaşa.

Să spunem că BCE ar fi dispusă să tipărească bani pentru instituţiile de credit părăsite de finanţatorii lor privaţi. Lichiditatea respectivă ar trebui totuşi accesată în baza unor colaterale. Ce să mai pună la bătaie băncile dacă însăşi valoarea nominală a titlurilor de stat este pusă la îndoială? Atâtea credite au fost acordate de bănci şi atâtea plasamente sunt strânse pe bilanţurile acestora încât nu mai găsim pe nicăieri resurse care să asigure contrapartea pasivelor.

Ce să mai vorbim de capital! Peter Tchir, de la TF Market Advisors, făcea în martie a.c. un calcul potrivit căruia cele 48 miliarde accesate de sistemul bancar portughez de la BCE nu umplu decât în mică măsură deficitul de resurse în care se află acesta. Astfel, Banco Espirito Santo avea o capitalizare bursieră de 2,3 miliarde euro şi active de 80 miliarde euro, Banco Comercial Portugues era valorizată de piaţă la 1,2 miliarde euro, la active totale de 94 miliarde euro, în timp ce Banco BPI şi Banif, la capitalizări derizorii, de 500 milioane euro şi 200 milioane de euro, aveau pe bilanţuri active de 43 miliarde euro şi, respectiv, 16 miliarde euro. Aşadar, cele patru bănci, cotate de piaţă la o valoare de 4,2 miliarde euro, poartă active de 233 miliarde euro, levierul fiind de unu la 55, aproape dublu faţă de cel pe care îl avea banca americană de investiţii Lehman Brothers înaintea falimentului.

Criza este statornică în Grecia şi deja pune paşi hotărâţi în Spania şi Italia, cele trei ţări având, pe lângă realitatea unor economii slab competitive, şi pe aceea a unor sisteme bancare groaznic supradimensionate.

De cele mai multe ori, când realităţile din piaţă ajung în zone extreme, nu trebuie să fii un profesionist, nu trebuie să scormoneşti prin sute de mii de pagini cu cifre bilanţiere, nu trebuie să vii cu analize sofisticate şi calcule stochastice pentru a înţelege cum stau lucrurile. La 1637, în Olanda, un singur bulb de lalea ajunsese să echivaleze cu venitul pe zece ani al unui meşteşugar iscusit, iar într-un caz un bulb din sortimentul Severus Semperus a fost schimbat pentru cinci hectare de pământ. Un bulb Viceroy a fost valorizat de piaţă la 2.500 de florini, bani cu care ar fi putut fi cumpărată, la fel de bine, o turmă de 250 de oi. Suma ar fi fost de ajuns şi pentru achiziţionarea a 26 de tone de unt sau a 300 metri cubi de bere!

La sfârşitul anilor ’80, pe vârful bulei imobiliare din Japonia, numai terenul din jurul Palatului Imperial din Tokyo ajunsese să valoreze cât întregul pământ al Californiei, stat american cu o suprafaţă de 423.000 km pătraţi, aproape dublă faţă de cea a României. Acest exces, devenit legendar în ultimii 20 de ani în materie de aberaţie a pieţei, este într-atât de aiuritor încât investitorul britanic Jeremy Grantham chiar a avut curiozitatea să ia creionul în mână pentru a face un calcul de verificare. Şi a aflat că este adevărat!

Cam la fel şi cu miile de miliarde de dolari şi euro, la care se cifrează activele bancare. Nu îşi au echivalentul pe nicăieri în economia reală. Sunt în cea mai mare parte promisiuni fără acoperire. Spania, Italia şi Grecia sunt un bun exemplu în această privinţă, cu active bancare de 3.522,2 miliarde euro, 2.532,7 miliarde euro şi, respectiv, 382,8 miliarde euro, la nivelul lui iunie 2011, potrivit ultimelor date furnizate de BCE.

Cum deponenţii fug cu banii din aceste bănci, instituţiile de credit ar urma să mizeze tot pe lichiditatea eliberată de Banca Centrală Europeană. Întrebarea revine: în baza căror colaterale? Stocul de titluri de stat de care dispun băncile este el însuşi ameninţat de valoarea dată acestor hârtii de piaţa secundară.

Deja băncile centrale din Europa au relaxat criteriile în privinţa colateralelor. Nu ne-ar mira ca în curând să accepte drept colateral şi măslinele. În definitiv, de ce nu? Măslinele sunt bune de mâncat, în timp ce titlurile de stat greceşti nu mai ştim la ce sunt bune. În plus, Spania, Italia şi Grecia asigură 75% din producţia mondială de măsline. Potrivit datelor FAOSTAT, Spania a avut în 2009 o producţie de 6,2 milioane tone, Italia 3,6 milioane tone, iar Grecia 2,44 milioane tone. Preţul de gros al măslinelor a oscilat în ultimii zece ani între 550 dolari pe tonă şi 900 dolari pe tonă, dar a reuşit să depăşească şi 1.000 de dolari pe tonă.

Problema este însă alta! Cele 12 miliarde euro pe an ce pot fi obţinute de ţările respective din valorificarea acestei producţii nu reprezintă prea mult. Să presupunem că BCE, care are în planuri construirea la Frankfurt a unui sediu nou pe celălalt mal al Main-ului faţă de restul cartierului financiar, ar avea în vedere ca noua structură arhitectonică să includă şi silozuri imense care să aştepte măslinele mediteraneene. Să spunem, iarăşi, că şeful instituţiei, Mario Draghi, ar da încă de pe acum comanda pentru saramura necesară conservării noului colateral. Tot ar fi nevoie de 500 de ani pentru ca băncile spaniole, italiene şi greceşti să strângă recoltele anuale din ţările lor pentru acoperirea activelor. Jumătate de mileniu în care nimeni în aceste ţări să nu mănânce vreo măslină şi toată producţia să se ducă la BCE. “O caserolă cu măsline, vă rog!”, spune clientul. “Producţia este antamată. Reveniţi, vă rog, peste 500 de ani!”, vine replica bancherului preocupat să strângă colateral cu adevărat de calitate. “Cam mult! Şi dacă mi se face şi mie poftă?!”, insistă omul. “Sugi… sâmburele!”, va răspunde bancherul.

Desigur, oricât s-ar spune că e o comparaţie forţată, că uleiul de măsline procesat costă mai mult decât măslinele vândute cu ridicata, că nu toate activele bancare reprezintă datorii rele şi nu toate acestea trebuie acoperite în următorul deceniu, realitatea putregaiului financiar din sistem nu poate fi escamotată. Continuând exemplul cu măslinele, creditele neperformante în valoare de 107,6 miliarde euro acumulate de băncile italiene reprezintă contravaloarea producţiei de măsline a acestei ţări pe 30 de ani. La fel, facilităţile de credit accesate de acestea la BCE de 271 miliarde euro echivalează cu recolta de măsline pe 75 de ani. Sunt cifre care ne spun că sistemul financiar a derapat către ficţiuni fără vreo legătură cu economia reală.

Privind la rece miile de miliarde de dolari şi euro care stau pe bilanţurile băncilor nu putem să nu ne gândim la ridicolul discursului privind “evitarea crizei” şi la boemia celor care cred că băncile vor putea sta în picioare. Reacţia violentă a pieţelor, deflaţia dezordonată a datoriilor şi prăbuşirea coloşilor bancari se prefigurează implacabil la orizont.

Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss