C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Argentina: cum a arătat falimentul şi ce a urmat

Economişti de renume sunt de părere că Grecia ar trebui să aplice „modelul“ de tip argentinian: faliment şi devalorizare masivă a monedei. Situaţia celor două ţări nu e identică, dar e similară.

Opoziţia de la Atena refuză cu încăpăţânare să semneze măsurile de austeritate cerute de UE şi FMI în schimbul banilor. Oficialii europeni şi unii economişti vorbesc de ieşirea din zona euro şi de un eventual faliment al Greciei ca despre un scenariu de groază. Alţii, precum Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, consideră că nu e chiar o idee rea. Grecia se regăseşte într-o situaţie nu neapărat identică, dar similară cu cea din Argentina, în urmă cu zece ani. Cum a arătat însă falimentul din Ţara Tangoului?

În decembrie 2001, ţara explodează. După patru ani de recesiune, mai multe împrumuturi la FMI, experimente cu moneda naţională şi nenumărate măsuri de austeritate, ţara se afundă în cea mai gravă criză economică din istoria sa. FMI refuză să mai ajute ţara. Argentina nu mai poate susţine rata de schimb fixată între peso şi dolar (stabilită artificial, pentru a ţine în frâu inflaţia, care atinsese vârful în 1989 – 200% doar pe luna iulie şi 1.000% pentru întregul an!). Şomajul atinge 22%. Din ţară sunt scoase în acea perioadă circa 200 de miliarde de dolari. Guvernul radical al lui Fernando de la Rua limitează retragerile de bani din bănci la 250 de pesos (40 de euro) pe săptămână.

Băncile sunt luate cu asalt

Dezgustată şi sărăcită, populaţia jefuieşte supermarketurile. Grevele curg. „Să plece toţi”, se urlă în cor la proteste. Pe 19 şi 20 decembrie, circa 40 de oameni mor ucişi de focurile de armă trase de poliţie. În cele din urmă, preşedintele fuge de la palat cu elicopterul, iar Argentina îşi schimbă liderul de patru ori în două săptămâni, scrie revista „Le Point”. La sfârşitul lui 2001 intră în faliment, nemaiputându-şi rambursa datoria externă – uriaşă pentru acele vremuri, de peste 102 miliarde de dolari.

Decizia capitală

Noul lider, Eduardo Duhalde, rupe legătura stabilită între peso şi dolar care anihilase competitivitatea ţării şi devalorizează peso. Acesta cade cu 300% în trei luni. Băncile sunt luate cu asalt, unele sunt incendiate, dar argentinienii nu reuşesc să-şi retragă banii. Mulţi îşi pierd economiile de-o viaţă. Apar zeci de mii de „cartoneros” – oameni care caută prin gunoaie cartoane pentru câţiva bănuţi.

Oamenii încearcă să se organizeze şi ocupă o parte din sediile firmelor în faliment, păstrând astfel zeci de mii de locuri de muncă. „Le Point” citează cazul unui fost recepţioner (Marcelo Ruarte), care, împreună cu alţi foşti angajaţi, a ocupat hotelul de lux Bauen şi l-a transformat în „cooperativă”, după ce patronul fugise fără a-şi plăti datoriile.

Cum s-a ajuns acolo

După împrumuturile luate de la FMI în anii ’90, au urmat ani de austeritate şi de creştere continuă a şomajului. Măsurile, cerute de FMI, au dus doar la adâncirea recesiunii, notează „New York Times”. Iar înrăutăţirea balanţei fiscale a guvernului, începând cu 1998, nu a fost o consecinţă a creşterii cheltuielilor guvernamentale, ci a scăderii veniturilor la buget, cauzată de recesiune. Argentina a intrat într-o spirală a datoriilor – dobânzile tot mai mari au mărit tot mai mult datoria şi riscul de ţară. Iar banca centrală nu a reuşit să oprească fuga capitalului străin.

Buenos Aires, în stare de asediu pe 20 decembrie 2001

Cum şi-a revenit Ţara Tangoului

După ce, în 2002, PIB-ul s-a prăbuşit cu 11%, ţara începe să iasă treptat din infernul economic. Urmează opt ani consecutivi de creştere economică sănătoasă (peste 8% pe an, mai puţin în 2008 – 6,8% şi 2009 – 0,9%, din cauza crizei internaţionale, 9,2% în 2010 şi 8,3 în 2011) datoraţi, în parte, autogestiunii.

Între 2002 şi 2005, datoria ţării este restructurată cu 75%. Iar în 2006, preşedintele din acea vreme, Nestor Kirchner, ordonă restituirea ultimei tranşe, de 10 miliarde de dolari, pe care ţara o mai datora FMI. Şi rupe legătura cu Fondul. „A trebuit să îi repet de trei ori directorului FMI de atunci, Horst Kohler, că Argentina îşi retrage cererea de împrumut. Nu îi venea să-şi creadă ochilor”, îşi aminteşte fostul ministru al Economiei, Roberto Lavagna.

Principala explicaţie pentru revenirea economică rapidă a Argentinei este că s-a eliberat de politicile fiscale şi monetare care anihilau creşterea. Devalorizarea şi anumite măsuri protecţioniste au mărit această creştere, ieftinind exporturile şi scumpind importurile. Au fost astfel crescute cererea internă, dar şi competitivitatea produselor argentiniene. Creşterea preţurilor la alimente şi în special la soia (cerută masiv de China), produse de bază pentru exportul argentinian, a ajutat şi ea la umplerea vistieriei statului.

Măsurile „K”

„K”, de la Kirchner – cei doi soţi (Nestor şi Cristina) ce au guvernat continuu Argentina din 2003 până în prezent. Ajutaţi de „renta agricolă” (preţul la soia), cei doi relansează şi cererea internă. Ajută clasele defavorizate, subvenţionează educaţia, tarifele la energie, apa, transporturile. Naţionalizează companii – aşa cum s-a întâmplat cu Agua Argentina, forţând astfel ieşirea francezilor de la Suez. Pentru a proteja industria locală, penalizează importatorii care nu fac şi exporturi. Este curios, notează „Le Point”, cum, pentru a-şi proteja vânzările din Argentina, filiala Porsche trebuie să exporte vin argentinian, BMW – pielărie şi orez şi Hyundai – soia şi alune.

În 2008, Cristina Fernandez a naţionalizat sistemul de pensii, pentru a aduce la buget 30 de miliarde de dolari. Iar anul trecut, l-a concediat pe preşedintele băncii centrale, care refuzase să elibereze din rezerve 6,6 miliarde de dolari pentru a finanţa datoria externă.

Ce-i drept, avertizează economiştii, actuala creştere nu e bazată  pe politici sustenabile, ci pe protecţionism şi o conjunctură internaţională favorabilă exporturilor din acest stat (soia şi biocarburanţi). Iar în urmă cu câteva luni, înainte de scrutinul în care a fost realeasă, Cristina Kirchner şi echipa sa au mărit baza fiscală şi monetară, ceea ce ar putea însemna strângerea curelei în anii care vor urma. Economist Intelligence Unit prognozează că anul viitor creşterea va fi mai mică, de 4,9%, şi de 3,5% în 2016. Există deja şi un semnal de alarmă privind inflaţia, al cărei nivel ar fi “prelucrat” în scripte de administraţie, conform unor economişti independenţi.

Însă, deocamdată, economia Argentinei a devenit una dintre cele mai solide din America Latină. Iată de ce preşedinta recent realeasă, Cristina Kirchner, şi-a permis o mică ironie la adresa Occidentului: „Mi se pare că voi sunteţi cei care au nevoie de un plan B”.

“Exemplul argentinian demonstrează că falimentul e o idee formidabilă.”

Paul Krugman

laureat al Premiului Nobel pentru economie

8,3% este creşterea economică a Argentinei pe 2011. Ţara a avut opt ani consecutivi de creştere economică.

Alte ţări care au dat faliment

Ana-Maria Vieru

Argentina nu este singurul caz de faliment naţional din ultimul secol.

Islanda nu şi-a mai putut plăti datoria externă, în 2008. Toate băncile şi companiile de asigurare au intrat în imposibilitate de plată, din cauza devalorizării rapide a monedei. Coroana islandeză a rămas, practic, fără valoare în restul lumii. Ţara nu a mai putut plăti importurile, de care e dependentă. Totuşi, căderea coroanei a făcut exporturile mai scumpe şi acest lucru a stimulat principalele ramuri industriale: pescuitul, industria aluminiului şi turismul. După trei ani, economia e în creştere. Unii analişti spun că secretul revenirii Islandei e tocmai faptul că nu a putut acorda ajutor băncilor.

Proteste în 2008 în faţa Parlamentului din Rejkjavik

Germania a dat faliment de două ori în istoria recentă. Prima dată în anii 1920, după pierderea Primului Război Mondial, din cauza plăţilor compensatorii impuse de Tratatul de la Versailles, care erau de trei ori mai mari decât valoarea tuturor proprietăţilor din ţară. Hiperinflaţia a făcut atunci ca o pâine să coste 100 de miliarde de mărci. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a produs o altă hiperinflaţie, în 1945, când cea mai mare parte a capacităţii industriale a Germaniei fusese distrusă de bombardamente.

Marea Britanie a reuşit abia în 2006 să plătească ultima rată la împrumutul de 4,34 miliarde de dolari, acordat de SUA în 1945. Suma era cât dublul economiei britanice, în 1945.

„Criza rublei”

Rusia, în 1998, a suferit cea mai mare criză financiară din istoria sa, cunoscută drept „criza rublei”. După luni întregi de presiune pe rublă din partea speculanţilor, bursa, obligaţiunile şi pieţele financiare s-au prăbuşit, în august 1998, ca rezultat al temerilor investitorilor că guvernul va devaloriza rubla sau nu va plăti datoria externă. Inflaţia a crescut la peste 80% până la sfârşitul anului.

Pakistanul a intrat în imposibilitate de plată a datoriei externe, în 2008. Curentul electric era întrerupt până la 12 ore pe zi, cozile la benzină erau din ce în ce mai mari, iar populaţia alerga la bănci să-şi retragă economiile mărunte. Aceste probleme au fost cauzate de faptul că rezervele de valută străină ale Pakistanului au scăzut mult din cauza creşterii preţului petrolului, care reprezintă circa o treime din importurile ţării.

Zimbabwe este poate cea mai tragică poveste a falimentului unui stat. În 2008, ţara era cuprinsă de o epidemie de holeră, alimentele lipseau, iar inflaţia atinsese cote astronomice. Ţara nu a putut plăti datoria externă de 4,5 miliarde de dolari, iar şomajul era de 80%.

Ecuadorul a dat faliment de şase ori, începând din 1830. Ultima dată, în decembrie 2008, preşedintele Rafael Correa a anunţat că ţara nu-şi va plăti dobânzile în valoare de 30 de miliarde de dolari la datoria externă.

sursa: adevarul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss