Analize și opinii Cultură și Familie Extern

Excepționalitatea americană, alibiul unei națiuni

American ExceptionalismDe fiecare dată când o figură publică perorează despre așa-zisa “excepționalitate americană” și despre presupusa sa misiune divină, îmi vine în minte gluma atribuită lui Bismarck: aceea că providența îi are în grijă pe bețivi, nebuni și Statele Unite ale Americii. Prin urmare, sunt tot timpul cu ochii în patru la oricine care este dispus să pună în adevărata sa lumină cultul personalității colective americane. Iată de ce am parcurs cu real interes și speranță cartea lui Patrick Smith, Time No Longer: Americans After the American Century[i]. În zadar am sperat. În timp ce autorul descrie multe lucruri adevărate, cartea suferă de o completă lipsă de înțelegere a istoriei și, ceea ce este și mai enervant, are un stil narativ la fel de greoi și grandilocvent ca și arhitectura Monumentului celui de-al Doilea Război Mondial din Washington, D.C., pe care acesta îl descrie ca fiind o metaforă pentru mistificarea trecutului american (fragmentul relevant se găsește online aici: salon.com).

În orice caz, la ce anume se referă “excepționalitatea americană”? Este noțiunea prin care se afirmă că americanii sunt oarecum speciali, pentru că o divinitate a găsit de cuviință să ne încredințeze nouă misiunea sa pe Pământ. Drept urmare, suntem scutiți de obișnuitele urmări ale istoriei și de ridicarea sau căderea națiunilor. Smith acordă mai multă importanță decât este necesar pentru a descrie de unde anume provine acest sindrom și ce s-ar putea face pentru a scăpa de el, prin abordarea excesivă a conceptului freudian al identității naționale, căutarea a ceea ce el numește un “trecut utilizabil” și presupusa necesitate a unei revoluții spirituale. Însă, un “trecut utilizabil” reprezintă pur și simplu unul care să fie corect din punct de vedere al faptelor și de fapt aici găsim motivațiile mai puțin celeste și mai mult concrete pentru ticurile noastre comportamentale naționale. Nu putem vorbi de spiritul unei epoci, ci despre ceea ce s-a fundamentat pe baza unor resurse disponibile, modalități de producție și interese materiale.

Ceea ce adesea se pretinde a fi rezultatul unei dispoziții divine, datorăm în fapt, de pe vremea colonizării Europei, faptului de a fi rămas unul dintre cele mai puțin populate teritorii de mărimea unui continent de pe planetă, cu o climă temperată, milioane de pogoane de teren arabil și resurse abundente. Populația nativă era puțină și nu deținea tehnologie avansată (cum ar fi armele de foc) și a avut soarta obișnuită a populațiilor indigene. Totul era din abundență cu excepția forței de muncă și numai în cazul în care nu erai un sclav sau un servitor, America era probabil un loc în care puteai ușor să-ți câștigi traiul, spre deosebire de alte locuri mult mai populate de pe glob – detalii pe care adepții “excepționalității americane” au tendința să le sublinieze.

Nu există niciun dubiu în ceea ce privește ironia lui H. L. Mencken care susținea că America era ultimul refugiu pentru toți incompetenții care nu reușeau să se descurce în propriile lor țări, dar America promitea mult, cu siguranță, cel puțin locuri de muncă libere pentru albi în locul înfometării până la moarte într-un șanț din Irlanda sau în locul unei existențe de țăran ca în secolul al treisprezecelea în Spania.

Este o caracteristică naturală a psihologiei umane faptul că foarte mulți americani au început să atribuie bunăstarea lor nu unui accident geografic, nu unui eveniment istoric, nici măcar unui dram de noroc, ci unei călăuziri divine- la fel cum John D. Rockefeller Sr., primul miliardar în dolari, a atribuit bogăția sa nu propriului său mod de a face afaceri, ci voinței indiscutabile a Atotputernicului.

Smith vede un punct de cotitură fatal în anii 1890, atunci când America a apucat sabia strălucitoare a imperialismului și i-a dizlocat pe spanioli din poziția de stăpâni în Cuba, Filipine, Puerto Rico și Guam. Însă, soarta insurecților din Filipine a fost deja prefigurată de o mie de masacre ale indigenilor care își apărau teritoriul. Acele masacre au avut loc doar pe teritoriul continetului nord-american și au început cu mult înainte ca Statele Unite să fie o națiune. Ideologia inițiată de Polk prin Manifest Destiny[ii] și anexarea a milioane de kilometri pătrați din teritoriul mexican a fost prologul pentru mișcarea lui Henry Luce, American Century. Nu exista cale de întoarcere, exista doar o evoluție a unor tendințe foarte bine ancorate în ideea de relativă invulnerabilitate continentală.

Nu mai puțin important decât resursele abundente a fost faptul că Statele Unite era și este protejată de Eurasia prin două vaste șanțuri oceanice. Această situație nu conferă invulnerabilitate, așa cum a demonstrat incendierea Casei Albe în 1814. Acel incident, la fel ca și alte evenimente nefericite, cum ar fi Pearl Harbor și 11 septembrie au fost doar niște simple inconveniente comparabil cu a avea geografia Poloniei sau a Belgiei. Această imunitate relativă la atacuri directe a cauzat un sentiment de invulnerabilitate, ba chiar o anumită impunitate. Este mai agreabil să contempli grămezile de cadavre din locuri îndepăratate ca parte a unui plan divin de a răspândi democrația atunci când nu există perspectiva unei repercursiuni imediate și grave.

Acest sentiment explică de asemenea reacțiile exagerate de șoc și indignare atunci când reușește vreun atac terorist ocazional asupra teritoriului Statelor Unite- ignorând că există o probabilitate mai ridicată ca un american să moară alunecând accidental în cada de baie decât în urma unui atac terorist. Sentimentul de furie în urma unor atacuri atât de rare de asemenea îi motivează pe adepții ideologiei copilărești a “excepționalismului american” să susțină că americanii nu pot fi urâți decât prin prisma virtuților lor.

Această combinație de relativă impunitate și o mărinimie pedantă cu privire la motivații este practic scenariul după care au operat imperiile. Imperiul Britanic este cel mai bun exemplu recent al acestui fenomen- într-adevăr  se datorează parțial uneltirilor din partea bretonilor ca Mark Sykes și Arthur Balfour faptul că Orientul Mijlociu modern (a cărui povară imperială Statele Unite a moștenit-o de la Anglia) se află în condițiile groaznice actuale. În timpul apogeului Imperiului Britanic, apologeții săi erau la fel de mărinimoși cu privire la intervențiile umanitare cum sunt acum cei din conducerea editorială a publicației New Republic în privința invadării Siriei.

Acești victorieni eminenți s-au dedicat unor cauze demne cum ar fi suprimarea comerțului cu sclavi (indiferent de implicarea entuziastă și profitabilă a Angliei în timpul secolelor XVII și XVII) sau practica sinuciderilor în India. Aceste acțiuni de-abia dacă au compensat pentru Războiul Boer, Masacrul de la Amritsar sau pentru soldații Black and Tan, dar este dificil să contrazici ideea susținută de renumitul istoric Niall Ferguson cum că imperiul s-a transformat într-o societate filantropică. George Bernard Shaw, a cărui țară de baștină, Irlanda, a avut destulă experiență referitor la misiunea civilizatoare a Marii Britanii, a exprimat un punct de vedere mai acerb:

„Nu există nimic atât de rău sau atât de bun încât să nu îl facă un englez, dar nu vei găsi vreodată un englez care să greșească. El face totul urmând un principiu. El se ceartă cu tine în baza unor principii patriotice, te jefuiește în baza unor principii de afaceri, te robește în baza unor principii imperiale.

Cam asta e cu raționalizările mărinimoase ale imperiului: acestea sunt superstructura ideatică a societății. Însă, pentru a afla motivele fundamentale pentru care există imperiile este necesar să sondăm fundamentul interesului material: cui bono (cine beneficiază)? Istoricul de stânga A. J. P. Taylor, într-un eseu din 1952 despre imperialismul economic în publicația The New Statesman, a criticat modelul marxist al imperialismului care era la modă înainte de Primul Război Mondial, chiar dacă nu a reușit să găsească vreun exemplu în care anexarea coloniilor a fost cu adevărat profitabilă pentru națiunea colonizatoare. Acest lucru poate fi adevărat, însă au existat clase selecte, influente de oameni care au beneficiat de pe urma colonialismului, la fel cum încă mai beneficiază de pe urma neo-colonialismului în stil american. Având în vedere că imperiile devin progresiv in ce în ce mai oligarhice în ceea ce privește politicile interne, este doar ceva natural ca războaiele lor să-i favorizeze pe cei puțini împotriva celor mulți.

John Stewart Mill a descris Imperiul Britanic ca un imens sistem de locuri de muncă pentru cei mai tineri fii ai clasei dominante engleze care nu reușeau să parvină în Parlament sau să obțină vreo sinecură în Biserica Anglicană. Imperiul le-a oferit o cale pentru a dezvolta cariere lucrative și prestigioase. Nu este diferit față de ceea ce se întâmplă în America din ziua de astăzi: cum ar putea, în absența unui imperiu, să-și justifice experții în politică externă sinecurele în cadrul think tank-urilor și fundațiilor de la Washington?

În absența așa-zisei pax americana, generalii militari ar fi mai puțin numeroși și le-ar fi mai greu să obțină cariere secundare remunerate cu salarii de 7 cifre. La un nivel și mai puțin exaltat, cum ar mai putea locotenent-coloneii care se împiedică unul de altul pe corioarele Penatgonului sau nenumărații angajați pe bază de contract din cadrul vastei și privatizatei noastre instituții de informații, cum ar putea toți aceștia să-și mai câștige traiul dacă nu ar avea de administrat un imperiu și de protejat o patrie împotriva indigenilor care nu sunt chiar așa de entuziasmați cu privire la civilizarea lor? Cu ce s-ar mai ocupa acești indivizi- ar mătura străzile?

Ienicerii imperiului știu pentru ce se luptă: pentru slujbele lor. Milioanele care plătesc facturile nu știu asta. Iată de ce trebuie să fie hrăniți cu regimul constant al mitului, indiferent că are forma misiunii civilizatoare a Angliei și a altor imperii contemporane sau forma campaniei de slogane din prezent a Americii despre intervențiile militar-umanitare. “Excepționalismul american” este doar o poveste de fațadă și un alibi pentru extraordinarele nivele de violență pe care Statele Unite le-a exportat timp de decenii.

Acest fundal istoric și economic te face să te întrebi de ce Smith a ales să menționeze Partidul Ceaiului drept un exemplu al “Excepționalismului american”.

Partidul Ceaiului este doar un fenomen din ultimii patru ani, iar evidențiarea sa, oricât de eronată, se datorează doar problemelor interne. Partidul Ceaiului nu a invadat Irakul și nici nu l-a înlăturat pe Qaddafi, nici nu a susținut intervenția în Siria. În evaluarea istoriei seculare bipartizane a intervențiilor militare americane în țări străine, Partidul Ceaiului nici nu ar merita o notă de subsol.

Este mult prea ușor să-i încadrezi într-un stereotip pe nebunii plini de resentimente care compun Partidul Ceaiului, declarându-i ca fiind personajele negative în toate melodramele noastre politice actuale, în timp ce trecem cu vederea că ținta furiei Partidului Ceaiului este reprezentată de Stabilimentul Estic, unde îi găsim pe cei mai înfocați susținători ai ideii de “Excepționalism american”. Pentru că dorința puternică de a reface lumea prin acte de răscumpărare violente se regăsește printre rândurile cremei societății, cu diplome la facultăți de top, oameni ca Madeleine Albright sau Hillary Clinton sau Susan Rice sau Samantha Power (de ce atât de multe femei? Ar necesita să reevaluăm ideea foarte răspândită că războiul este rezultatul agresiunii masculine).

Începând cu războaiele balcanice din anii 1990, liberali din această divizie au fost susținători fervenți ai intervenției armate, întotdeauna cu un presupus scop umanitar. În timp ce unii dintre ei ulterior s-au declarat împotriva invaziei din Irak pentru motive de partizanat sau cameleonism profesional, celor care au fost obligați să adopte o poziție la acea vreme- cum este de exemplu Hillary Clinton- le-a fost destul de greu să păcălească publicul. Același lucru este valabil, bineînțeles, și pentru colegii ei de sex masculin, John Kerry și Joe Biden. Pe măsură ce mizele cresc în Siria, Susan Rice și Samantha Power se îndreaptă înspre poziții cu influență decisivă. Este posibil să vedem aceeași piesă de teatru ca și în cazul Irakului și Libiei.

Este irelevant dacă ele, sau președintele Obama sau republicanii, care vor să le ia locul în 2016 au asimilat ideea de “excepționalism american” ca parte din cosmetizarea lor mentală, sau dacă totul este doar o acoperire cinică pentru a-i păcăli pe cei mulți și simpli. Trebuie să privim lucrurile dintr-o perspectivă funcțională, având în vedere că sunt la mijloc isprăvile elitelor și nu motivațiile lor. Indiferent de opiniile exprimate de Smith, “excepționalismul american” nu este o nevroză colectivă, nici expresia naivității sau aroganței americane. Este masca autorității purtate de interesele materiale care profită de această exercitare.

Notele autorului:

1. “Excepționalismul american” nu presupune mereu faptul că Statele Unite sunt invulnerabile. Din când în când, cineva ca Pat Robertson va atribui evenimente ca uraganul Katrina sau 11 septembrie mâniei lui Dumnezeu mai degrabă decât unui președinte care nu a dat atenție rapoartelor serviciilor de informații sau planificării defectuoase din partea unor ingineri.

2. Izolarea geografică a Statelor Unite înseamnă de asemenea și faptul că nu suferă toate consecințele negative pentru războaiele pe care le pierde, cum ar fi ocupația străină, fărâmițarea teritorială, despăgubiri monetare sau procese în legătură cu crime de război. Această absență a pedepselor face clasele noastre guvernante să aibă o atitudine nepăsătoare față de război, având în vedere că nu au nicio frânghie în jurul gâtului lor. În ciuda tevaturii pavloviene cum că am avea cea mai mare forță militară despre care s-a auzit vreodată, rapoartele Statelor Unite din 1945 încoace nu au fost de frunte- Coreea: remiză, Vietnam: meci pierdut la puncte, Irak I: o victorie incompletă, Irak II: o situație dificilă care s-a terminat cu o retragere, Afganistan: o situație dificilă cu o retragere iminentă. Totuși, putem admite că am fost victorioși în Grenada și Panama.

[i] American Century este modul în care se caracterizează secolul al XX-lea, prin faptul că este dominat în mare măsură de către Statele Unite, din punct de vedere politic, economic și cultural. Controlul exercitat de Statele Unite asupra resurselor mondiale de petrol a fost esențial pentru American Century. Influența Statelor Unite a crescut de-a lungul secolului al XX-lea, dar a devenit cu precădere dominantă după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când au  mai rămas doar două superputeri, Statele Unite și Uniunea Sovietică. După dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, Statele Unite a rămas singura superputere a lumii și a devenit hegemonul, sau ceea ce unii au numit hiperputerea. Termenul de American Century a fost născocit de redactorul publicației Time, Henry Luce, pentru a descrie rolul pe care credea că îl vor avea și vor trebui să-l aibă Statele Unite de-a lungul secolului al XX-lea. (n. tr., sursa: Wikipedia, www.wikipedia.com )

[ii] Destin evident este credința că Statele Unite ale Americii erau destinate să se întindă între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. Câteodată, Manifest Destiny a fost interpretat atât de larg încât se referea la eventuale absorbire a întregii Americi de Nord în Uniune, de la Canada, Mexic și Cuba, la întrega zonă a Caraibilor și America Centrală. Manifest Destiny a fost adesea invocat și folosit pentru a argumenta și justifica alte achiziții teritoriale sau aspirația de achiziționa teritorii. Avocații Destinului evident erau convinși nu numai că expansiunea era bună, dar și că aceasta era evidentă (“manifest”), sigură (“destiny”) și chiar inevitabilă. (n. tr., sursa: Wikipedia, www.wikipedia.com )

Autor: Mike Lofgren

Sursa: truth-out.org

Traducerea: Alina Stredie